Am trecut prin doi ani de pandemie. Cu îngrijorări multe. Cu salarii mai mici, cu școala mutată acasă, cu serviciul mutat acasă.

De mai bine de o lună, un război se poartă lângă poarta noastră. Motiv iarăși de tabere, păreri diferite, incisive. Scumpiri, incertitudine, suferință.

Toate astea nu au cum să nu ne afecteze. Am fost mai anxioși, mai nervoși, mai recalcitranți. Ne-am pierdut răbdarea, chiar și acasă, cu ai noștri. Suferințele se varsă de obicei în locurile sigure, cu oameni cu care te simți în siguranță.

Am greșit mult și multe în perioada asta. Am ridicat vocea, am spus lucruri care au rănit. Nu am fost cea mai bună mamă și nici cea mai bună soție. Și poate că nu am fost nici cea mai bună elevă, sau cel mai bun angajat.

Uneori, înainte să adorm, fac un rezumat al zilei. Nu îmi place de fiecare dată. Dar lunile astea ce au trecut, m-au învățat câte ceva. Măcar atât.

Oricât de grea a fost o zi, tot trece o noapte peste ea, nu durează la nesfârșit. Și o nouă zi ne întâmpină, ca o foaie albă, gata să fie scrisă.

În fiecare dimineață ne așteaptă ziua în care nu am fost niciodată.

Nu am fost astăzi cea mai bună mamă, dar mai am o șansă mâine.

Nu am fost astăzi cea mai bună soție, dar mai am o șansă mâine.

Nu am luat astăzi o notă bună, dar mai am o șansă mâine.

Nu am fost astăzi cea mai bună colegă de birou, dar mai am o șansă mâine.

În fiecare dimineață ne așteaptă ziua în care nu am fost niciodată.

În unele zile vom muta munții din loc, iar în altele doar vom supraviețui. Și este în regulă. Se numește echilibru.

Sursă foto copertă articol: Aziz Acharki on Unsplash