Nu știam cum să fiu mamă. Și îmi era teamă. Vezi tu copilul meu, nu știam cum să iubesc. Știu, știu că zâmbești în timp ce auzi asta pentru că te întrebi probabil „cum să nu știe un om să iubească?”
Oamenii știu ceea ce oamenii din jurul îi învață. Conștient, dar mai ales inconștient. Lecția neiubirii, de sine și de ceilalți, ne-a fost predată multă vreme.
Nerăbdătoare să te cuprind, îmi înconjuram burta mare cu brațele, ca și cum te-aș fi strâns la piept. Simțeam îmbrățișarea ta dincolo de pântece și abia așteptam momentul în care îți vei petrece brațele pe lângă burta mea, dar de data asta, din afara ei.
Ai ajuns în brațele mele. Eram atât de speriată încât mă simțeam ca o frunză în miez de iarnă, temându-mă de o rafală puternică de vânt. Dar tu erai adiere blândă, erai ocean de bucurie. Iar inima mea s-a domolit iar buzele îți căutau chipul roz și cald.
Pentru tine, sunt cea mai bună versiune a mea atunci când te afli în brațele mele. Atunci sunt indestructibilă, ființa mea pulsează toată de tine.
Dincolo de brațe ești tu uneori, și oricât de mult mi-aș întinde brațele spre tine, nu te ajung. Tu crești. Și ăsta este firescul vieții.
Însă nu îmi mai este teamă. Pentru că un nou profesor se prezintă. Cel care o să îmi predea lecția dezlipirii de tine. „Croiește-i aripi și învață-l să zboare,” îmi șoptește blând.
Profesorul mă liniștește. Nu îți fie teamă, îmi spune, suntem abia la început. Lecția aceasta o vom aprofunda multă vreme de aici înainte...