Familia este cheia către fericire

Geamul de la etajul doi

A mers pe jos prin ploaie distanța dintre cele trei blocuri care îi despărțeau. La geamul de la etajul doi, i-a zărit silueta. O umbră mică și delicată îl privea dincolo de geamul aburit. Îl aștepta, sau cel puțin așa își dorea el să creadă.

Îl văzuse. Afară era frig, dar simțea focul din privirea ei, chiar dacă îi despărțeau cinci metri de întuneric. Era ceva între ei ce nu își putea explica. Iubea totul la ea. Misterul, prudența, discreția, firea ei solitară. Era liniștea și pacea de care avea nevoie. Parcă simțea tot ce simțea ea, parcă îi putea citi gândurile. O iubea de când erau mici, o visase de multe ori, o așteptase. Și acum ar fi putut să o piardă.

A rămas așteptând în ploaie. Știa că va coborî în cele din urmă. Și a avut dreptate. Ea s-a îndepărtat de lângă geam, a coborât cele două etaje pe scări, și apoi a ieșit în ploaia rece. Fără umbrelă, părul ei neastâmpărat fiind acoperit de o glugă.

Stăteau unul în fața celuilalt, cu neîncredere, cu dor, cu dragoste, cu așteptare și în același timp cu nerăbdare. Ea a izbucnit în cele din urmă în lacrimi. Simțea că presiunea este prea mare. Deși își promisese că nu va plânge în fața lui. Este un lucru rușinos să te dezvălui unei persoane, slab și vulnerabil. I se repetase asta de o mie ori. ” Să nu plângi în fața nimănui. Nimeni să nu te știe slabă!”

Și cu toate acestea, lacrimile îi alergau fără voie pe față, împletindu-se într-un dans haotic cu picăturile mari și reci de ploaie. Plângea și ii era bine, într-un fel. Lui însă nu îi era bine. Gândul că suferea din cauza lui îl înfuria și îl durea în același timp. Nu își dorise să plângă din cauza lui,dar uite că atât de devreme, atât de curând, tremurau amândoi în noaptea asta rece, neștiind ce să spună sau ce să facă. Așa că a luat-o în brațe și a strâns-o tare. Ca și cum ar fi vrut să se lipească de sufletul ei, să îi audă inima și să îi înțeleagă tot tumultul care îl chinuia.

Cuvintele nu ar fi fost de ajuns. Voia ca ea să știe, să înțeleagă cu adevărat ce simțea, și să îl creadă. Ce lucruri mărunte aveau să i se pară toate acestea mai târziu. Însă acolo, în momentul acela, era sentimentul cel mai apăsător din lume. -„Ai înțeles greșit. Nu sunt așa. Cu tine, niciodată „. Cu ochii închiși și capul lipit de inima lui, înțelesese.

Înțelesese că acum era iubită. Cineva în lumea asta îi purta grija, cuiva din lumea asta îi păsa de sentimentele ei. Și simțea că merită asta, simțea că este și ea un om în lumea asta mare.

A înțeles totul în clipa în care inima lui a bătut lângă a ei. Inima nu minte. S-a întors în casă cu sufletul ușor, încă tremurând, fără să știe dacă frigul și umezeala din oase erau de vină, sau era doar fiorul care îi antrena fiecare fir  de mușchi într-un tremur pe care corpul ei nu îl mai întâlnise până atunci. Emoție amestecată cu fericire înăbușită în stomac.

Era îndrăgostită. Știa sigur.

A îmbrăcat pijamale groase din bumbac, a tras pătura până ce și-a acoperit nasul și a adormit zâmbind. Viața îi era frumoasă.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.