Uncategorized

Familia. Locul în care iubirea cheamă iubirea.

Eu sunt una dintre persoanele pentru care maternitatea a venit cu revelații.Pentru că mi-a oferit ocazia să mă descopăr și să mă reinventez ( așa a pornit și blogul), și chiar de la  prima noastră  îmbrățisare , eu nu am mai fost  la fel.  O dată cu el s-a nascut și mama de Matei. Noi doi ne-am născut impreună, in același timp.  El ca fiu al meu, eu ca mama a lui.

Recunosc de la bun început că nu la băieţel mă gândeam atunci când am aflat că am rămas însărcinată. Mintea îmi zbura la o mică balerină, la fustiţe  cu tul roz si la codiţe cu fundiţe. Soţul meu în schimb, voia un partener de joacă pentru Fifa. Cred că ştim deja cine a fost cel mai fericit când am aflat ca vom avea un băieţel.
La ecografia de 12 săptămâni Matei s-a decis să îmi dezvăluie…realitatea. Devreme, ce-i drept, dar probabil a auzit gândurile mele şi a decis că este mai bine să îmi acorde timp să mă obişnuiesc cu ideea.
Cu ruşine mărturisesc acum, că pe atunci am plecat spre casă îngândurată. Nu mă priceam la băieţi. Cum am să mă descurc? Nici despre creşterea unei fetiţe nu ştiam prea multe, însă fiind şi eu fată la rândul meu, credeam că asta va face apropierea mai uşoară, că aş fi găsit mai repede soluţii la problemele ei, prin care trecusem şi eu la un moment dat.
Astăzi însă băiețelul meu are un efect asupra mea aşa cum nu aş fi crezut vreodată. E ca un drog de care sunt dependentă, o iubire fără margini îmi bucură inima, o iubire necunoscută şi nemaintalnită până acum.
Lunile au trecut, iar momentul primei noastre întâlniri mi-o amintesc și acum aievea. El mic, cald și pufos eu obosită, epuizată însă fericită pentru că în sfârșit brațele mele nu mai tânjeau de dorul lui. Acum erau pline de el. Obrazul meu a atins obrazul lui fin și roz, nările au respirat mirosul lui. Nu mai aveam nevoie de aer…
Am ajuns acasă bucuroși. Toate erau pregătite pentru venirea lui și toate îl așteptau cuminți. Pătuțul, lenjeria cu mașinuțe, salopetele-ursuleț, caruselul cu lumini și muzicuța cu cântecele de leagăn.  

Încet –încet însă a urmat perioada colicilor, apoi apariția primilor dințișori.  În cea mai mare parte ajutor mi-a fost doar soțul meu, rudele nostre fiind departe. Nu a fost ușor și nici simplu. Am simțit că această schimbare din viața noastră a lovit în momentele petrecute în doi, căci ne-a luat ceva timp să ne dumirim și să ne obișnuim cu noul program. La plecarea din maternitate nu am primit un manual de instrucțiuni, însă instinctul, informarea dar mai ales colaborarea și înțelegerea dintre noi, proaspeții și obosiții părinți, ne-au ajutat să ne descurcăm în toate.

O dată însă ce am reușit să ne acomodăm, am numărat multe momente frumoase, deosebite, unice. Momentele în doi sunt mai  puține, dar sunt atât de frumoase cele în trei! Uneori efectiv nu poți găsi termen de comparație. Primul zâmbet, primul chiot, primul dințișor, primii pași, năzbâtiile, gingășiile, bucuria.

Diversificarea nu a fost ușoară, însă privind cu ochii de acum, pur și simplu nu a fost pregătit pentru ea de la vârsta de șase luni. Abia pe la opt luni a început să mănânce, până atunci laptele fiind baza. Desigur că ne-am îngrijorat și că era puțin frustrant să vedem cum alții copii lingeau castroane pline cu piure, iar al nostru le refuza cu perseverență, însă am avut răbdare și am depășit perioada cu bine. Am sărit peste piureuri și am treut direct la bucățele. La cuptor, ori la abur , nu conta, el voia doar să mănânce singur cu mânuța.  Astăzi la 19 luni mânâncă foarte bine, în principiu de toate, nefiind mofturos la mâncare. Secretul?: întotdeauna am mâncat împreună la masă, toți trei, indiferent dacă el mânca sau nu și întotdeauna aveam ceva pregătit pentru el în caz că ar fi cerut.  

Nu știu când a trecut timpul. Parcă mai ieri făceam ultimele pregătiri  pentru venirea lui pe lume, iar astăzi deja mă pregătesc să mă întorc la job. Închid ochii și toate îmi par ca un vis. Un vis frumos care derulează repede dar pe care nu îl uit atunci când mă trezesc, pentru că toate amintirile sunt frumos păstrate în cufărul sufletului meu.

Adevărul despre  maternitate este că nu întotdeauna este ușor iar nuanțele nu sunt întotdeauna roz ori bleu ca un cer senin. Cel puțin la început. Căci da, se schimbă multe. Însă cu timpul înveți cum să îți gestionezi timpul, înveți să te bucuri de momente exact așa cum sunt și așa cum vin. Copilul crește, altfel se întâmplă toate. Și te uiți la boțul de om și îți dai seama ce înseamnă de fapt iubirea necondiționată, apoi te uiți la soțul tău pe care îl iubești la fel, sau poate mai mult. Apoi te uiți iarăși la cel mic și regăsești trăsăturile omului tău, dar și pe ale tale, și îți dai seama că voi doi ați creat minunea asta mică.  Sclipirea din ochii voștri, privirea complice, zâmbetul acela senin, momentul în care realizezi că sunteți o familie și nu îți dorești să te afli în altă parte pentru că atunci și acolo este mai mult decât perfect. 

 

Articolul face parte din campania Philips  care  susține  un început sănătos pentru un viitor sănătos.

Povestea voastră care este? Abia aștept să citesc poveștile voastre frumoase, mă emoționează atât de tare….

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.