Uncategorized

„Donez jucării copiilor care se vor juca măcar o oră cu copilul meu”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„Copilul meu are o formă de autism, copiii nu se joacă cu el și dacă doar donând din jucăriile lui îi pot face măcar un prieten, atunci așa o sa fac. „ Așa sună un anunț al unei mame într-un grup de mămici. Am plâns când l-am văzut în feeds. Am simțit durerea din sufletul mămicii, însă în același timp am avut un sentiment de apreciere pentru dumneaei, pentru că nu se dă bătută și pentru că luptă și găsește metode de a-i asigura copilului ei tot binele din lume. Uneori copiii pot fi cruzi, însă fără intenție. Ei încă nu știu și nu realizează durerea, neputința  celorlalți și pot fi foarte selectivi cu cei pe care îi aleg în cercul lor de prieteni, dar asta deoarece aptitudinile lor cognitive nu sunt încă dezvoltate complet, dar mai ales, needucate. Îmi amintesc că atunci când eram mică, existau anumite fetițe cu care nu mă jucam. Ori într-o zi mă jucam cu cineva iar a doua zi îmi schimbam preferințele. Judecata mea era simplă însă fără temei. Și nu era vorba de fetițe speciale, ci de fetițe ca și mine. Cu timpul însă mi-am dezvoltat compasiunea și lucrurile s-au schimbat. Acum când îmi amintesc și când scriu despre asta, simt cum îmi ard obrajii de rușine.

Copiilor nu le putem impune, totul pleacă de la noi, de la adulți, de la părinți, care încă nu avem cultura toleranței și a empatizării. Nu ne pricepem să le explicăm copiilor noștri despre oamenii speciali, pentru că nici noi la vârsta lor nu am fost învățați cum să reacționăm. Dacă vedeam pe stradă o persoană cu dizabilități mi se spunea să întorc capul, să nu o privesc, ca și cum nu ar fi existat. Nu mi s-a spus să merg să îî spun ceva frumos, să îî dau o floare sau măcar să o întreb dacă are nevoie de ajutor. Și în continuare se manifestă aceleași atitudini față de persoanele speciale, și poate tocmai de aceea, unele mame de copii speciali, nu le permit copiilor din parc să se joace cu copiii lor,  pentru că au văzut de prea multe ori capete întoarse și au auzit de prea multe ori șoapte precum „săracul copil, săracii părinți”.

Suntem în anul 2017 și cred că a venit momentul să ne autoeducăm. Să lăsăm la o parte prejudecățile, să privim dincolo de ele și să nu mai ne întoarcem capetele, pentru că oamenii nu dispar și nici nu se vindecă dacă noi ne ferim privirea. Mămica este din Galați, însă astfel de copii sunt în toate orașele țării. Multe din centrele cu copii speciali au locuri de joacă. De fapt, nici nu este nevoie de loc de joacă, este nevoie de o încăpere cu jucării, de un parc, de un loc în fața blocului și de copii și părinți deschiși și toleranți. Să îi învățam de mici să aprecieze oamenii așa cum sunt ei și cu siguranță am face un pas uriaș către o lume mai bună. Sună pompos, știu, dar atât de simplu este.

Autismul, sindromul Down, nu sunt contagioase, avem un univers de informație la dispoziție, cred că este momentul să îl folosim corespunzător.  Căutați pe internet centre din orașele voastre, pentru copii cu nevoi speciale. Mergeți cu copiii voștri acolo, mergeți cu o jucărie, cu un gând bun și cu mintea și brațele deschise. Primul pas de integrare a copiilor speciali în societatea noastră este să le permitem copiilor noștri să se joace împreună cu ei, și mai mult, să îi învățăm să se apropie de astfel de copii. Și poate cine știe, poate va veni și vremea în care mamele copiilor speciali nu vor mai fi nevoite să „plătescă” copiii normali să se joace cu pruncii lor.

Conștientizare. Toleranță. Empatie. Normalitate. Omenie. Evoluție. Copiii speciali printre copiii normali, ar trebui să fie o normalitate.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *