De ce îmi place mai mult cartea decât filmul „Fiica pierdută”

16 ianuarie 2022
Postat de Mamă de Matei în Colțul de lectură
0
De ce îmi place mai mult cartea decât filmul "Fiica pierdută"

Ca să ne înțelegem de la început, filmul a câștigat un premiu la Veneția pentru cel mai bun scenariu, deci ceea ce urmează să spun mai jos este fix părerea mea, personală, eu nu sunt critic de film. Dar sunt iubitoare de cărți. 😀

Am citit cartea „Fiica ascunsă” acum trei ani. Am citit Tetralogia Prietena mea genială pe nerăsuflate. La propriu. Am citit toate cele patru volume în șapte zile. Așa m-am îndrăgostit eu de scrisul lui Ferrante și mi-am propus să citesc tot ce găsesc, tradus și la noi.

„Fiica ascunsă” nu este ușor de citit. Și este o altă Ferrante cu care eram obișnuiți în Tetralogie, volumele care au consacrat-o.

Ferrante este un autor care scrie matur, dureros de sincer, de real, cu o abilitate fantastică de introspecție.

Aproape că te îngrozește, și îți vine să lași cartea din mână, dar apoi îți dai seama că de fapt, în paginile cărții sunt cele mai tainice și îngrozitoare gânduri ale tale, pe care niciodată nu ai avut curaj să le rostești cu voce tare.

„Fiica ascunsă” este despre o mamă care își confruntă trecutul, și care își analizează trăirile, emoțiile, gândurile, puterea, dorința, viața de mamă și viața de femeie cu carieră, de femeie iubită.

Nu am sesizat în film introspecția și analiza.

Am simțit că cele două ore au fost doar niște secvențe lipite iar urmărind filmul m-am simțit un simplu observator. Citind cartea, am fost acolo, am simțit, am trăit. Am avut pielea de găină, am avut momente în care am vrut să judec, să condamn, ca pentru apoi să simt compasiune și empatie.

Cartea are 140 de pagini. Deci s-ar putea ca în două ore, cât ține și filmul, să o citiți în întregime. Deși ar fi nevoie de mai mult, ca să asimilați toate emoțiile.

Filmul surprinde o simplă rememorare a trecutului Ledei, personajul principal. Pe când cartea surprinde meditația, introspecția, analiza și radiografia trecutului Ledei.

Ce nu am regăsit în film, și care mi se pare foarte important, a fost prezentarea rădicinilor ei, a copilăriei. Pentru că multe dintre motivațiile Ledei se trag din copilărie, fiind obsedată să nu urmeze același tipar ca și mama ei.

În film s-a pierdut de asemenea relația Ledei cu Nina. Atracția dintre cele două există tocmai pentru că se recunosc, de la distanță, își potrivesc, fără să și le spună decât spre final, fricile și speranțele.

Mi-au plăcut actorii, ei și-au făcut treaba foarte bine( în special actrița din rolul principal, îmi tare dragă din The Crown). Părerea mea este că scenariul a fost cel care nu a reușit să scoată în evidență toate firele țesăturii poveștii așa cum eu o citisem și o percepusem, astfel încât să treci dincolo de a fi un simplu observator la a fi mai aproape de simțire.

Ați văzut filmul? Ați citit cartea? Cum vi s-au părut?

Mai jos, un fragment din carte.

„Chiar şi atunci când recunoşteam la cele două fiice ale mele ceea ce mi se păreau a fi calităţile mele, simţeam că era ceva ce nu funcţiona. Aveam impresia că nu ştiu cum să le folosească, că partea mea cea mai bună devenea, în corpurile lor, o altoire greşită, o parodie şi mă enervam, mă ruşinam.
În realitate, dacă stau bine să mă gândesc, îndrăgeam mult la fiicele mele ceea ce mi se părea străin. (…) … mă simţeam cu atât mai apropiată de ele cu cât mi se părea că nu duc pe umeri responsabilitatea corpurilor lor”.

„O ţinusem în afara razei mele vizuale, fără curiozitate, imagine anonimă de femeie care-şi duce sarcina în mod vulgar. Iată ce eram, o superficială. Şi propoziţia aia: întotdeauna îţi faci griji din cauza copiilor. Spusă unei femei care mai are puţin să aducă unul pe lume: ce prostie. Mereu cuvinte dispreţuitoare sau sceptice sau ironice. Bianca îmi strigase odată, printre lacrimi: te simţi mereu cea mai bună; şi Marta: de ce ne-ai născut dacă nu faci decât să te plângi de noi? Părţi de cuvinte, doar silabe. Vine întotdeauna momentul în care copiii tăi îţi spun cu tristă mânie de ce mi-ai dat viaţă, mergeam absorbită. Pădurea de pini avea nuanţe violet, era vânt. Am auzit trosnituri în urma mea, poate nişte paşi, m-am întors, tăcere”

Sursă foto: Netflix

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.