Din start recunosc că mă aștept ca nu toată lumea să înțeleagă ceea ce urmează să spun. Și mie mi-a luat ceva timp să procesez informația.

Mă aștept ca unii oameni să găsească un sens în asta. Alții, dimpotrivă, mă aștept să respingă ideea din start.

Oricum ar fi, eu vă scriu în seara asta, mai departe vedeți voi cum așezați informația asta ori dacă vă este utilă în vreun fel.

Așadar…

Orice relație este ca un fir. Un fir ale cărui capete este ținut de câte o persoană.

Pe firul relației, fiecare pune câte ceva, în funcție de capătul la care se află.

Dacă la un capăt se află un părinte, părintele pune pe fir îngrijire, împlinire de nevoi, dragoste necondiționată, susținere, autonomie. Tot ce are nevoie un copil ca să crească armonios, să se dezvolte.

La capătul opus, se află copilul care pune pe fir toate nevoile de mai sus, toate cerințele. Și nimic altceva, pentru că altceva nu are, cel puțin la începutul vieții.

Gândiți-vă la un bebeluș. Bebelușul pune pe fir nevoia de îngrijire fizică (spălat, hrănit, schimbat, îmbrăcat, scos la aer, etc) și nevoia de îngrijire psihică (contact corporal cu mama/tata, mângâieri, voce caldă, iubire, etc). Ce ar putea să ceară un adult de la un bebeluș? Nimic. Adultul/părintele poate doar să ofere.

Datoria pleacă de la capătul părintelui.

Vârstele copilului se schimbă, la fel și etapele de dezvoltare. Bebelușul crește, merge de-a bușilea, merge în picioare, începe să mănânce hrană solidă. În tot timpul acesta, copilul mic are în continuare nevoie de ajutorul părinților, de împlinirea nevoilor, ca să crească, și să treacă la etapa următoare.

Vârstele copilului se schimbă, la fel și etapele de dezvoltare. DAR nevoile rămân aceleași. Nevoia copilului de susținere din partea părintelui pentru a se dezvolta este permanentă.

Datoria pleacă de la capătul părintelui. Cel puțin câtă vreme copilul este în continuă dezvoltare. Vorbim deci inclusiv de adolescență.

Părintele este cel care are datoria de a proteja copilul, și nu invers.

Părintele este cel care are datoria să asigure condiții bune pentru învățare și dezvoltare.

Părintele este cel care are datoria de a-l înțelege pe copil, și nu invers.

Părintele este cel care are datoria de a îngriji copilul și nu invers.

Atunci când ceea ce se pune pe firul relației dintre părinte și copil merge în sens invers, (adică părintele așteaptă de la copil să îl îngrijească, să îl înțeleagă), se dă peste cap modelul de relație sănătoasă. Iar dinamica asta răsucită din relația părinte-copil va da tonul tuturor relațiilor viitoare. De prietenie, de cuplu, de colegialitate, etc.

Iar copilul ce va deveni adult, care va fi învățat despre relații de pe un fir care a mers invers, va fi un adult care va fi încurcat în firele relațiilor de toate felurile. Relații ale căror fire vor fi încurcate, în care rolurile fiecăruia nu vor fi confuze, relații în care copilul din adult va încerca să repare relația cu mama proiectată pe soție/pe partener, de exemplu.

Nu spun că ar trebui să tratăm copiii ca pe regi și regine, fără obligații. Departe de mine acest gând. Despre responsabilizarea copiilor este o discuție separată și avem ce discuta acolo. Tot ceea ce vreau acum să punctez este că rolul de părinte este unic în lume. Și relația părinte-copil este singura în care un capăt doar oferă în timp ce celălalt capăt doar primește. Relația părinte-copil este singura relație în care există iubirea necondiționată. Chiar dacă asta înseamnă să te afli la capătul care doar oferă, iar asta este de foarte multe ori, teribil de obositor.

Photo by rocknwool on Unsplash