Într-o zi se va sfârși cu toate. Și nu banii îi vom număra, nici reușitele, nici câte haine am avut, sau de câte ori am fost mai presus decât alții. Nici de înălțimea casei nu ne va întreba nimeni, și nici de câte ori am dat cu aspiratorul într-o săptămână. Oamenii nu își vor aminti despre noi astfel.

Cutia cu pantofii pe care nu i-ai purtat niciunde pentru că nu ai avut ocazia, va rămâne tot acolo, pusă bine. La fel și rochia de care ți-era mai mare dragul, dar pe care nu te-ai îndurat să o îmbraci decât la ocazii foarte speciale, și alea trei la număr.

Vorbele pe care nu le-am spus, îmbrățișările pe care nu le-am oferit, mâna pe care nu o întins-o atunci când ar fi fost nevoie. De câte ori ar fi trebuit să fim mai blânzi cu noi înșine și nu am fost. S-ar putea să nu mai fie vreme pentru toate astea.

Nu suntem nemuritori, poate ar trebui să ne amintim mai des. Cum ar fi dacă ne-am trezi dimineața cu inima, nu doar cu ochii și cu mintea și am trăi așa tot restul zilei?

Dacă trebuie să asculți, ascultă.

Dacă nu ai nimic de spus, taci.

Dacă poți să alini, alină.  Doamne, câtă putere poate avea o vorbă bună…

Dă-ți voie să ai cinci minute pentru tine dimineața. Aplică și o cremă după ce ai spălat fața. Nu durează mai mult de două minute, cu totul.

Mergi după pâine cu pantofii ăia buni dacă îți vine. Sau îmbracă rochia aia faină. Orice te poate face să fii bine.

Dormi cu copilul în noaptea asta, dacă asta îți aduce pace.

Strânge-ți bine omul în brațe, dacă asta te liniștește.

Timpul nu așteaptă pe nimeni… Noi, ce mai așteptăm?…