Este seară și este trecut deja de ora 10. Încă mai resimt durerile de spate, de la cât de mult ne-am plimbat azi. A fost o zi frumoasă, și în cea mai mare parte, ne-am petrecut-o în parc. De curând te-ai hotărât să mergi în picioare, iar asta este activitatea ta preferată. Așa ca ne-am plimbat amândoi, tu mergând voios și mândru, iar eu ținându-te de mânuțele tale mici și pufoase.

Am observat astăzi că iubești copii și oamenii, că ești dornic să te joci și să  interacționezi cu cei din jurul tău. Chiar ieri, când împreună cu tati am colindat magazinele, te-am urmărit cum le ofereai  zâmbete și râsete tuturor celor care ne apăreau în cale. Câtă dragoste poate să încapă într-o inimioară atât de mică? Ai fost  asemeni unui soare care își trimite razele sale  luminoase pe pământ, fără să îi pese ce fel de persoane întâlnește în drumul lui. Oameni mici sau mari, buni sau răi, tineri sau bătrâni. Copilul meu bun și blând…

Acum stăm  împreună în pat. Tu ai adormit și te înghesui lângă mine. Te împingi cu capul în burta mea, apoi mă cauți cu mânuța și mi te agăți de bluză. Te-ai făcut mic, cât un ghemotoc. Îți privesc mutrița în timp dormi. Oare așa arată și îngerii lui Dumnezeu?

Zilele trec greu uneori, când se întâmplă să fii ca o furtună  de nestăpânit. Însă seara, când te privesc cum dormi, ești ca un cer senin, de primăvară. Te împingi iarăși în mine și te liniștești când îmi trec mâna peste piciorușele tale mici, și te iau în brațe. Cu gândul că timpul trece repede iar aceste clipe vor fi deveni curând amintiri, provoc veșnicia și te strâng la pieptul meu. Rămân nemișcată, ca să îți pot auzi respirația, să te simt lipit de mine, să simt căldura corpului tău mic. Ești liniște și pace, bucățica mea de Rai.