Mi-a picat recent pe mână un articol ( deși el nu este chiar recent, cred că de prin 2013 vine), în care se vorbește despre un fenomen actual, și anume, generația Peter Pan. Adică despre adolescenții care refuză să crească, și mai exact, este vorba despre adulții între 25 și 40 de ani, care încă preferă să mai copilărească, în locul asumării responsabilităților. Job, rate, căsătorie, copii. Mi s-a părut o abordare foarte interesantă.

Aș vrea de la început să precizez că prin aceste rânduri nu intenționez să judec. Departe de mine acest gând.  Doar să povestec puțin cum se văd lucrurile din partea mea,  a unei proaspete mame. Am fost și eu o prințesă Pan, deși am plecat de acasă de la 19 ani, cu job și facultate în același timp, cu chirie, rate și destule responsabilități. Însă nu îmi doream prea curând un copil,  însă se pare că el m-a dorit pe mine ( și bine a făcut!). Nu îl aveam în plan, cel puțin nu în următorii 5 ani. Mai aveam atâtea locuri de văzut în lume, nopți de pierdut, o carieră de întreținut cu ore suplimentare peste program, deci nu era încă momentul. Și totuși, când ar fi fost? Probabil niciodată. Acum îmi doresc să-l fi avut mai devreme.

De cele mai multe ori, amânarea conceperii unui copil este pusă pe seama situației financiare ( însă dacă ați întreba orice părinte, vă va spune, că se găsesc resurse, „ca prin minune”, pentru toate. Sigur că nu mai poți arunca banii pe orice prostie, însă nimeni nu moare de foame, haine la modă există pentru toți membrii familiei-cele mai multe pentru cei mici,dar deh, acesta este “păcatul” părinților- și se mai găsește buget chiar și pentru un concediu la munte sau la mare).

Există cupluri care locuiesc împreună de 5,7 sau chiar 10 ani, care însă nu vor să se căsătorească.  De ce? Pentru că își doresc să mai copilărească.  Din experiență proprie, dar și din a altora, deoarece cunosc destule cupluri căsătorite, viața după semnătura aia în catastif, este fix aceeași. Nu vă așteaptă la ieșire  o zână cu praf magic, prin care vă transformă în altfel de oameni, dintr-o dată.   Și atunci, care ar fi de fapt problema?

Amânăm, de la an la an, să facem copii. Hai încă un concediu la mare, vara asta, și la anul, gata, la treabă. Însă și la anul vom spune același lucru. Părinții noștri ne-au adus pe lume pe când aveau vârste de 20 de ani. Noi trecem de 30 și tot nu suntem siguri dacă este totuși momentul sau mai avem încă alte ( muuulte) planuri de realizat. Sigur că înainte erau alte vremuri, și că nu erau prea multe opțiuni. Fără internet, fără deschidere pentru concedii în străinătate, fără cluburi în fiecare săptămână. Și cu toate acestea, erau fericiți. Oare cum reușeau? Și noi eram fericiți, fără gadgeturi și fără bicicleta aceea, care ne era promisă la fiecare sfârșit de an școlar, însă pentru care niciodată nu erau bani pentru ea. Și totuși ne amintim o copilărie frumoasă, de care se pare că nu reușim să ne mai desprindem.

Ne este teamă că un copil ne răpește copilăria. Că din momentul venirii lui în viața noastră, s-a terminat cu distracția, cu voia bună, cu nebuniile. Și totuși, există viață după copii, doar începutul este mai greu și pentru unii terifiant, ca orice lucru nou, de altfel. Dar….

Întreabă un tată, ce simte când dimineața, un mini-el se lipește de pieptul lui, cu o căldură care nu este omenească? Întreabă o mamă ce simte de câte ori fiul ei râde sau este fericit?

Sigur că fiecare face ce și cum simte, însă dacă singurul motiv pentru care nu îți dorești copii este acela că vrei să mai copilărești, eu zic să te mai gândești, căci cu un copil alături, vei avea parte de o copilărie adevărată, cu tot ce implică ea.  Duioșie, inocență, uimire, dragoste necondiționată, autocontrol, răbdare infinită. Toate într-un singur pachet. Mic, dar valoros cât întreg Universul.

Copiii sunt darurile minunate ale vieții, oferite la schimb, în contul copilăriei pierdute.