Celălalt copil

4 aprilie 2019
Postat de Mamă de Matei în Maternitate
0
parcul tineretului

Se sunase de zece minute de intrare, însă profesorul încă nu-și făcuse apariția la clasă. Studenții discutau gălăgioși pe holuri, unii chiar ieșiseră în curtea școlii , la sociabila țigară.
-Profesorul Maicain întârzie o oră. Vă rog să păstrați liniștea până va ajunge, nu trebuie să deranjăm restul claselor. Elevii au dreptul să își desfășoare cursurile în liniște, i-a informat profesorul de servici pe studenții care în mod frecvent la acea oră ar fi avut un curs de economie.
Irina a ieșit și ea pe hol, sufocată de gălăgia din clasă dar și de căldura lui iunie. O gură de aer și umbra răcoroasă a unui copac, pare o idee mai bună, dar mai ales necesară.

Pe holul care ducea spre ieșire, l-a zărit pe Ovidiu, un fost coleg din generală, student și el la ASE, dar la o altă grupă. Nu îl mai întâlnise deja de câteva săptămâni.


-Hei, Ovidiu, ai dormit bine azi-noapte? Pare că noaptea ta a fost chiar scurtă, chicoti Irina. Însă privind mai atent la trăsăturile lui Ovidiu, era diferit. Chiar foarte diferit. Ce Dumnezeului!? A îmbătrânit peste noapte? Cum este posibil? Cum se poate ca ochii unui băiat de 19 ani să fie continuați de riduri adânci? Și părul? Când a încărunțit? Deodată? Sunt oare halucinații? Este căldura de vină? Poate a făcut insolație, cine știe. De la depărtare părea mai degrabă adormit, însă cu cât se apropia mai mult, cu atât îl vedea mai bine și lucrurile păreau tot mai clare și în același timp, tot mai confuze.
– Irina, tu ești pusă pe glume azi, așa-i? Vino, vreau să-ți prezint pe cineva.
După picioarele lui Ovidiu, se ivește o pereche de ochi timizi și albaștri, o față de un oval perfect încununată de păr castaniu ondulat și obraji sănătoși, îmbujorați.
Ce copil frumos! Și atât de plăpând! Îi cucerise inima, definitiv.
Căldura lui iunie pătrunsese chiar în holurile întunecoase ale școlii. Hainele deveniseră prea strâmte, lipindu-se enervante de corp, aproape că îi tăiau răsuflarea.
– Este fratele tău? Nu știam că ai un frate așa de mic. Are 3 ani? A vrut Irina să știe.
– Tu chiar ești pusă pe glume azi. Fratele meu? Este fiul meu și are doi ani și jumătate. Uite, să vă fac cunoștință. Puiule, ea este o tanti foarte de treabă de obicei, însă astăzi se pare că este puțin cu capul în nori, explică Ovidiu, râzând.
-Cum te cheamă, scumpule? Îl întrebă Irina în timp ce cobora la nivelul lui, astfel ca ochii lor să se întâlnească.
-Oh, dar nu are nume, îi comunică bărbatul.
-Stai, cum?! Cum așa? Se încruntă nelămurită, Irina.
-Păi nu am avut timp să ne gândim la un nume. Ne-a luat pe neașteptate. A explicat scurt, Ovidiu.

Băiețelul râde în pumni. Cum să aibă Ovidiu copil la 19 ani? Trăiește cumva într-un Univers paralel? Și copilul, i se pare așa familiar… Ochii lui… i-a mai văzut undeva. Mutra lui de poznaș… nu ii este străină deloc. O da, a șters ochișorii aceia mari și blânzi de lacrimi, a mângâiat obrajii pufoși, a sărutat mâinile și tălpile lui de mii de ori. Sau totul a fost aievea? Poate că doar și-ar fi dorit să facă acest lucru. Să-l îmbrățișeze și să-l alinte pe copilul acesta. Copilul acesta, care stă înaintea ei… Este copilul ei!
Stai, copilul ei?! Cum vine asta? Ce se întâmplă?! Se așeză mai aproape de el si își apropie mâna de a lui. Oare l-ar putea atinge?


Da, este copilul ei. Într-o mie de Universuri paralele și tot l-ar recunoaște de fiecare dată. Copilul își lasă palma în palma ei. Ce bucurie! Îi zâmbește și ea se topește. Cât a asteptat acest moment!  Ar vrea să-l strângă tare în brațe și să-i ceară iertare. „Nu te-am putut proteja, nu am fost destul de mamă pentru tine.”…
Copilul râde și mai tare și aleargă spre ieșire.
-Stai, nu pleca, e prea devreme, nu acum. Mai stai, trebuie să mai stai… Încă nu a venit vremea să pleci de lângă mine…
Picioarele sunt prea grele, mâinile au devenit de plumb, nu mai poate gândi. Timpul a înghețat. În jurul ei toate s-au oprit. Îi țiuie urechile. O căldură iute o izbește în plin. Obiecte zboară peste tot, în aer, lovind nemilos.. Materia a dispărut, nu mai există timp și spațiu. Nu mai este necesar.
Copilul zace ghemuit, în poala ei, fără viață.

Irina se trezește din vis, țipând. Își acoperă tipătul, ascunzându-și capul în pernă. Nu vrea să-și trezească băiețelul care încă doarme liniștit în pătuțul lui.

S-a întors la realitate. În apartamentul din București, de la etajul nouă. Privește spre cer. Zorii se revarsă în culori palide. Încă un vis la fel, în care ea nu îl poate salva pe celălalt copil. Pe cel care l-a pierdut înainte să-l fi putut ține în brațe, înainte de a-i fi găsit un nume pentru el. Pierduse sarcina pe când picătură aceea nouă de viață avea numai trei luni.

Ea este Irina. Mamă de doi copii. Unul pe pământ, celălalt în cer.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.