Ce-aș mai vrea să fiu copil…

6 noiembrie 2020
Postat de Mamă de Matei în Familia este cheia către fericire
0
Ce-aș mai vrea să fiu copil...

Ce-aș mai vrea să fiu copil… la țară.

Să vină primăvara, să merg desculță în iarba verde, crudă, merii și cireșii să înflorească în jurul meu. Oamenii să înflorească și ei…

Să scutur roua rece de pe bobocii de floare din grădina din fața casei. Să număr bobocii de rață și să le imit mersul legănat.

Să mă trezească bunicii când încă luna luminează cerul, pentru a ajunge pe câmp chiar când se crăpa de ziuă. Atunci se lucrează cel mai bine pământul. Eu să alerg după libelule, în timp ce ei înaintează cu lucrul. Apoi să mâncăm împreună, pe pătura întinsă direct pe pământ, ceea ce astăzi se numește picnic.

De câte ori am luat picnicul împreună și nu am știut. La fel cum nu știam cât de dor îmi va fi de vremurile trecute…

Ne întoarceam spre casă, ziua abia dacă era la jumătate, pentru mulți era încă dimineață. Iapa trăgea căruța, în timp ce mînzul ei alerga țanțoș pe lângă ea, ridicând vălătuci de colb pe drumul dintre lanurile nesfârșite de porumb, sfeclă sau floarea soarelui.

Îmi amintesc de hambarale pline de făină, mălai sau zahăr. Nu exista să cumperi așa ceva la țară. Nici măcar pâine. Și cu toate acestea, în fiecare casă găseai pâine proaspătă în fiecare zi.

Îmi plăcea să stau pe lângă bunica atunci când se apuca de făcut pâine sau mămăligă. Îmi plăcea să cern făina sau mălaiul, și să desenez fețe amuzante în praful moale și ușor. Mămăliga se pregătea într-un ceaun mare, pe care bunica îl dădea jos de pe foc, îl așeza pe pământ, și cu o lingură mare amesteca mămăliga. De fiecare dată o urmăream fascinată de forța cu care amesteca, crezând la vremea aceea că nu voi putea vreodată să fac mămăligă. Îți trebuie putere, nu glumă! Cât de bucuroasă am fost ani mai târziu când am făcut prima mămăligă…

Ce-aș mai vrea să fiu copil… Să mă fascineze lucrurile noi și să privesc spre viitor cu curiozitate și speranță. Să cred în oameni și în viață, să știu că Dumnezeu le așează El pe toate…

Viața la țară este tărâm magic atunci când ești copil.

Îmi amintesc de serile când casele erau luminate doar de focul din sobă și de lămpile cu gaz. Cum nimic nu se arunca, totul se repara și dăinuia ani întregi. Hainele vechi, care nu mai puteau fi purtate, le tăiam fâșii, și toate erau transformate în preșuri, atât de frumos colorate, în războiul de țesut. Ce bucurie era să urmăresc tot procesul! Suveica părea că este o barcă ce își vede liniștită de drumul ei pe valurile învolburate ale mării…

Morile, câmpurile, pădurile, soarele care parcă nu ardea la fel de tare ca și azi, cuibarele pline cu ouă albe, ascunse în grajdurile vacilor și ale cailor, femeile cu broboade și batice cumpărate de la târg, bărbații care ziua lucrau neosobiți în bătătură iar seara se adunau la singura crâșmă din sat, iarba care creștea mai deasă și mai semeață… Mi-e dor de viața simplă, de firesc și de speranță…

Sursă foto: Pinterest



Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.