După ce astăzi am povestit despre colectivitate și ne-am necăjit, m-am gândit să vă fac puțin să râdeți. Că tot e duminică seară, să încheiem cu un zâmbet, totuși.

Să vă povestesc.

Săptămâna asta am mers în vizită la prietenii noștri. Și înainte să plecăm de acasă, ne-am tot gândit noi ce să luăm, ca să nu mergem la oameni cu mâna în fund. Și Matei ne aude și ne întreabă desigur, ce înseamnă să mergi cu mâna-n fund?

Și îi răspund:

Uite, e o vorbă, un fel de a spune. Atunci când mergi la cineva acasă, de obicei, este frumos și politicos, să iei ceva, să nu mergi cu mâna goală, adică să nu mergi cu mâna-n fund. Așa se spune.

Hm… Am înțeles.

Toate bune și frumoase. Plecăm de acasă, oprim la cofetărie, de unde luăm un platou cu prăjituri.

Ajungem la prietenii noștri, vorbim, copiii se joacă. Plecăm câteva ore mai târziu, nu înainte de a gusta și din prăjituri, desigur.

Matei iși dorește să ia totuși o prăjiturică pe drum. Îi dau voie încă una, era cât pe ce să își uite sticla cu apă, se întoarce după ea. Într-o mână avea sticla cu apă, în cealaltă prăjitura al cărei sirop deja i se scurgea pe degete.

Ne luăm la revedere și urcăm în lift. Și în timp ce coboram înghesuiți în lift, se uită la mine și îmi spune:

Mi se topește prăjitura. Ai două mâini libere. Poți să îmi ții tu, te rog, sticla asta? Ca să nu mergi cu mâna-n fund pe stradă.

Ce pot să zic? A înțeles copilul, vorba noastră, românească ?

I-am explicat apoi contextul în care o poate folosi. Și că mai bine nu ar folosi deloc vorba asta, dar să știe totuși ce înseamnă. Deci nu vă temeți, nu se va apuca să le spună tuturor oamenilor să nu meargă cu mâna-n fund pe stradă. ?

Photo by Jade Wulfraat on Unsplash