Am citit multe cărți. Beletristică, psihologice, de parenting. Însă mai mult decât atât, experiența mea de mamă, de părinte, dorința de a crește un om sănătos, de a oferi un start bun în viață, toate acestea m-au condus către o concluzie, la care știu sigur că orice părinte a ajuns, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient. În opinia mea, parentingul înseamnă de fapt autoeducarea părinților.

Ne străduim foarte tare să le oferim  copiilor noștri chiar de la început o alimentație sănătoasă, o educație de calitate, suntem atenți să nu îi lăsăm prea mult la televizor, le punem la dispoziție gadgeturi dar cu restricție, le cumpărăm jucării educative, suntem atenți la limbajul nostru în prezența lor, însă adevărata provocare și adevăratul moment în care ne cunoaștem limitele ca părinți este abia momentul în care interacționăm cu ei.

Părinții sunt și ei oameni. Oameni care au adunat într-o viață traume, frustrări, neputințe, răni încă nevindecate, însă cu care au putut trăi, de care poate au și uitat, până în momentul în care un bulgăraș de soare a intrat în viața lor și i-a luminat. Copiii au darul de a ne face să privim puțin în interiorul nostru, de a ne scoate la iveală fricile și furiile. Copiii ne oferă ocazia să conștientizăm și să ne tratăm.

Copiii sunt terapie. Copiii ne obligă să creștem o dată cu ei. Să ne maturizăm, să ne dăm seama ce contează cu adevărat, ne ajută să ne întrecem pe noi înșine. Ați observat că cei care devin părinți devin în același timp mai răbdători, mai altruiști, mai maturi, mai capabili de afecțiune? Eu am sesizat această schimbare chiar la mine însămi. Ba chiar mi-am schimbat complet percepția despre anumite lucruri, apreciez alte valori, altele îmi par mai importante.

Un copil se poartă ca un copil, adică învață, descoperă, și cu siguranță are alte priorități față de ceea ce ne preocupă pe noi, și de aceea trebuie să învățăm să ținem pasul cu el. El încă nu știe să își gestioneze furia, frica, durerea. Plânge când îl doare, când îi este foame, nu reușește să înțeleagă de ce nu poate să primească întotdeauna ceea ce își dorește, și atunci își manifestă frustarea vizibil, așa cum poate și cum știe el mai bine. În relația copil-părinte este nevoie ca unul dintre cei doi să se comporte ca un adult matur, și cred că este clar cui îi revine acest rol.

Nu este simplu, însă cred că înainte de orice lecție de parenting, ar trebui să învățăm să ne lăsăm bagajul emoțional la ușă în relația cu copiii noștri, sau și mai bine, să învățăm mai degrabă să reflectăm la emoțiile noastre decât să reacționăm. Unii au crescut cu violență, așa se considera pe atunci că este mai bine, mai de ajutor, deci părinții vedeau asta ca fiind parte din educație, adică era spre binele copilului. Nu a existat și nici nu există părinte care să dorească răul propriul copil, ci doar părinte care nu reușește să își gestioneze propriile trăiri și sentimente. Palma ancestrală moștenită din strămoși, era considerată o binefacere, iar astăzi inevitabil avem această pornire să o transmitem mai departe. Unii au reușit să o conștientizeze și să o controleze, alții încă lucrează la asta. Și ambele cazuri sunt fericite, cred eu. Copiii nu sunt răi sau buni, ei nu se nasc cu un anume comportament și nici nu au vreun trecut în spate, ei sunt ceea ce noi le transmitem, sunt produsul propriului exemplu.

Așa că, in viziunea mea, parentingul ar trebuie să fie în primul rând despre autoeducarea părinților, și despre a înțelege că de fapt copiii învață de la noi să își gestioneze emoțiile, ei nu vin direct cu lecția învățată și că este de datoria noastră să le oferim tot suportul ca niște dascăli blânzi, și în același timp  să ne descoperim rănile și să le vindecăm înainte de a produce și altora suferință.

Parentigul ar trebui să fie de fapt șlefuirea noastră ca oameni, pentru a fi capabili să le oferim copiilor noștri un acoperiș stabil, unde să se refugieze indiferent de cât de rea ar putea să fie vreodată vremea de afară.