La 18 ani îl mai scot din casă! 

Dacă există vreun părinte care nu a spus asta nici măcar o singură dată în viața lui, eu îl rog să mă caute urgent, are niște lecții de predat. Și ca să îi fac cu mâinile mele o statuie. La modul cel mai serios. 

Părinții tineri își doresc să iasă din casă. Cât mai des, uneori în locuri noi, cum este firesc de altfel. Sunt și ieșiri de cuplu, însă de cele mai multe ori, deplasarea se face în echipă, căci deh, suntem o familie. Iar copilul trebuie și el scos în lume, căci cum să învețe despre respectul față de spațiul altora, despre cum nu este frumos să țipi în autobuz sau în restaurant? Poți să faci asta și la 7-8 ani, dar e mai bine totuși  mai devreme, zic.

Și așa mi-s dragi copiii care stau frumos la masă și așteaptă mâncarea în liniște. Așa mi-e drag și-al meu când mă ascultă și am cu cine mă-nțelege.

La noi acasă putem sări în pat, însă aici nu suntem la noi acasă și îi deranjăm pe ceilalți, îi spuneam astă-vară, în timp ce ne afla într-un restaurant la mare. S-a așezat ușurel la masă, fără proteste, plimbând cele două mașinuțe pe lângă șervețele, cu toată liniștea și pacea din lume. Abia m-am abținut să nu-l albesc de pupături. La fel de drag îmi e atunci când mergem la supermarket și nu aruncă produse în coș fără să spună, nu face vreo scenă că nu îi cumpăr nu știu ce și are răbdare să plătim și apoi să desfacem sau să mâncăm. Nu că s-ar fi întâmplat vreodată, dar tot îl apreciez pentru asta.

Daaaaarrrr… Sunt și acele zile în care în locul băiețelului meu se prezintă morocănosul.

Morocănosului nu îi convine nimic, nu îi place nimic, îl ia pe nu în brațe, nu are răbdare, el vrea să-și petreacă timpul în altă parte, nici el nu știe unde, dar în nici un caz acolo unde tu ai treabă.

Deși am vorbit de acasă și l-am pregătit și am stabilit niște reguli. Nu îi pasă de absolut nimic. Nu contează că faci trei ore până la Vulcanii Noroioși, și că ai planificat de trei luni. Ajungeți acolo, după  15 minute se plictisește și vrea acasă. Iar tu ești gen Wait, what?! Cum să nu-ți vină să-i spui Data viitoare stai acasă, nu mai mergi nicăieri?  Și nu vă mai spun de efortul fizic pe care-l depui ca să urci dealul care ascunde Vulcanii…

Sau ca atunci când îl duci la muzeu să petreci timp de calitate cu copilul, să vadă cultură. Plătesști bilet, poate 50 de lei de persoană, faci doi pași și se hotărăște că lui nu îi place.  Iarăși, stai măi, cum adică? Iar singura soluție este desigur să faci stânga-nprejur și să pleci acasă. Că doar nu o să faci turul muzeului târâș, cu el de mână.

Sigur că problema nu este neapărat despre banii dați aiurea (deși măcar acum știi că nu îi place muzeul, cel puțin deocamdată). Sigur că nu faptul că petreci șase ore pe drum ca să stai un sfert de oră într-un loc în care cel puțin două ore te puteai bucura de spectacolul naturii. Ce ne doare cel mai tare este că ne pregătim să le oferim ceva frumos, chiar ne străduim să le punem la dispoziție atât de multe resurse, pe care ei nu le apreciază. Așteptăm un pic de bucurie sau de recunoștință, în loc de bucurie, primim un meah, hai acasă, nu-mi place aici. 

Și dacă totuși nu am lua-o personal?

Are trei ani, sigur că niște gropi care bolborosesc, nu sunt mare lucru. Se va minuna de prima groapă, și de a doua, dar hai să fim serioși. Sunt toate gropi care fac același lucru! La trei ani, o fosilă nu e chiar wow. Dă-i un cățeluș sau o pisicuță, garantat o oră nu vei ști de el.

Ce vreau să spun de fapt este că uităm că sunt niște copii. Ei încă nu stăpânesc arta diplomației. Îți vor spune fără ocolișuri ce le place și ce nu. Nici noi , oameni mari fiind, cu toate capacitățile funcționalr, nu știm să apreciem de fiecare dată ce fac alții pentru noi. Și apoi, uităm de preferințe. Să mă duci iarna la munte, nu mulțumesc. Să stau pe pârtie? Nu mulțumesc. O cafenea cu ciocolată caldă și te urmăresc de la geam. Fără supărare, asta sunt.

Desigur, trebuie să le cultivăm gusturile. Dar cu răbdare. Acum trei luni am planificat un week-end la munte, într-un vârf unde nu existau străzi sau civilizație. Doar natură și atât, cel mai apropiat chioșc se afla la 15 minute de mers pe jos. Ne-am dorit asta și pentru el, însă el nu. A preferat să rămână la mamaie la țară, cu cățelul Fulgi. Așa că ne-am conforat, și a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat. Noi părinții ne-am deconectat, el s-a distrat. Cum ar fi fost dacă l-am fi obligat să meargă? Un car de nervi pentru toată lumea, nu am fi realizat nimc. Am fi avut doar de pierdut.

Avem vreme pentru toate. Nu se termină viața mâine. Și dacă s-ar termina, mai bine să ne fi distrat alergând după căței decât privind îmbufnați către exponate fără viață.

A, bine, asta nu înseamnă că nu o să mă mai auziți spunând: La 18 ani îl mai scot din casă! 😀