Educația este obligația părinților față de copii

30 decembrie 2020
Postat de Mamă de Matei în Dezvoltare personală
0
Educația este obligația părinților față de copii

Titlul articolului a fost gândit inițial altfel. Dar pentru că nu voiam să pară tendențios sau click bait, am renunțat la el și mi-am enunțat ideea ceva mai… empatic. Și mai puțin ca o judecată, pentru că oricum nu asta era intenția mea.

Titlul articolului ar fi trebuit să sune inițial așa:

Să ne educăm copiii înainte să ieșim din casă.

Și sună foarte judgemental. Știu. Dar asta mi-a venit în minte după o experiență din parc, de astăzi.

Eram împreună în parc. Și după ce am dat ture cu bicicleta, după ce M. a luat vreo două trei trânte, ne-am oprit într-un loc cu iarbă și pietricele. Loc pe care îl vânăm demult, de obicei fiind plin de copii. Astăzi erau doar trei copii. De vis!

Așa că iată, M. se alătură copiilor. Cei trei copii erau însoțiți de o bunică și o mămică. Eu priveam de pe partea opusă. M. și-a făcut grămăjoara de pietricele, avea și două mașinuțe mici în ghiozdan.

Unul dintre băieței acaparează locul. Apoi i se adresează lui M. Tu nu ai voie aici, ăsta e al meu, ia mâna. Eu conduc aici! M. se joacă mai departe cu pietricele. Eu nu intervin, observând de pe margine. Mama și bunica priveau și ele tot de la distanță.

Băiețelul, doar cu un pic mai mare decât M. își continuă pledoaria. Locul lui, teritoriul lui. Îl văd cum adună pietricele în pumni. Moment în care mă apropii de ei. Și toate pietricele sunt aruncate în aer spre mine. Ajung pe fusta și pe geaca mea. Dincolo, nici o reacție, în continuare. Poate ar trebui să fii un pic mai atent, ai putea să lovești pe cineva cu pietrele astea, încerc să intervin eu cât mai delicat.

Ce-mi pasă mie? îmi primesc răspunsul imediat. Și oricum, nu ești mama mea, ca să îmi spui tu ce să fac!

Am ridicat privirea către cele două doamne, căutând și așteptând ceva, orice. Reacția pe moment a fost de a merge către ele, să le spun că nu este în regulă, nu așa se face. Dar, am mai făcut asta în trecut și a fost mai rău. Mamele pot fi obosite, bunicile depășite și o atenționare din afară nu rezolvă nimic. Știu.

Dar…
Educația se face acasă, în primul rând, înainte de a trece pragul. La doi ani nu cere nimeni nimic, dar de la cinci – șase ani, așteptările sunt evident altele.

Parcurile, locurile de joacă publice sau private, sunt pentru toată lumea. Este nevoie de foarte multe explicații până copiii ajung să înțeleagă, este foarte adevărat, dar educația se face și la fața locului.

Copiii nu au cum să se educe singuri, noi trebuie să îi ghidăm. În momentul în care un copil ridică mână să lovească, suntem acolo să explicăm de ce nu lovim. Și să explicăm cum pot obține ce își doresc. Cu te rog frumos, sau hai să facem cu rândul, sau dacă este o jucărie proprie, asta e, trebuie să învețe și că uneori nu se poate.

Educație cu blândețe nu înseamnă să nu faci educație deloc. Atunci când nu intervii deloc și nu te ocupi deloc de un copil, se numește neglijare. Și asta este foarte grav.

Veți spune că nu este atât de grav. Veți spune că lucrurile se vor regla de la sine. Nu este (chiar) așa. Primii șapte ani de acasă se numesc dintr-un motiv anume astfel. Apoi este vorba despre noi, ca societate. Cum să se dezvolte sănătos o societate unde implicarea în educație și învestirea în oamenii de mâine sunt aproape de zero?

Unii poate mă vor judeca pe mine, pentru că nu am zis nimic, pentru că am lăsat lucrurile așa. Sau pentru că povestesc acum despre asta. Am plecat pur și simplu, propunându-i lui Matei să mergem să luăm floricele. Am explicat deja mai sus de ce am preferat să mă retrag. Dar pot să scriu aici fără să arăt cu degetul către cineva anume și fără să jignesc pe cineva, fără intenție, desigur. Și pot să atrag atenția. Nu se știe niciodată cum se face bulgărele mare și ajunge acolo unde trebuie.

Și Matei are uneori reacții care nu sunt cele mai bune. Și eu o mai iau pe arătură uneori, cât sunt de mare. Și am făcut multe greșeli. Dar auto educația este greu să se întâmple la cinci ani, dacă nu imposibil.

Copiii sunt responsabilitatea noastră iar educația lor este obligația noastră.

Educația este un proces continuu iar rezultatele se văd în timp. De asta îmi vine să zic că educația se face înainte să ieși din casă. Adică trebuie explicat de multe ori, ghidat prin mai multe situații.

Copiii nu au de unde să știe cum să se comporte în anumite situații sociale, noi trebuie să le arătăm ce au de făcut. Și Matei a avut reacții exagerate, când simțeam că nu ne putem înțelege. Așa că plecam acasă. Dar nu luându-l de o aripă, târâș, până acasă. Și întotdeauna vorbind, explicând.

Dacă nu vrei să îi dai dulciuri unui copil, nu îi cumperi dulciuri. Dacă știi că nu ieșiți din magazin fără să cumpărați dulciuri, nu intrați în magazin de la bun început. Puterea este în mâna părintelui.

Este greu să te implici. Mai ales când sunt atâtea care te copleșesc. Asta pare că este ultima problemă, modul în care copilul meu îi tratează pe ceilalți.

Astăzi sunt ceilalți copii, mâine vom fi chiar noi cei care vom primi un șut în fund de la proprii copii… Și nu va fi vina lor…

Poate asta vă mai pune puțin pe gânduri, măcar în ale doisprezecelea ceas…

Sură foto copertă articol: Pinterest

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.