De cele mai multe ori am impresia certă că sigur copiii cresc peste noapte, fără ca noi să surprindem măcar vreo secundă din proces. Ca o plantă despre care realizezi de la o zi la alta că a mai crescut, că s-a mai înălțat, că a făcut pui. Și pe care deși o vezi zi de zi, nu ai prins niciodată momentul de creștere.
Sunt la fel de curioși despre personajele mitologice, despre monștri și zâne, despre căpcăuni și superman, dar parcă încep să-și dea seama că nu prea sunt reali. Și că viața e mai mult de despre altceva.
De unde vine apa de la robinet?
Unde cresc alunele?
Ce înseamnă că fierbe apa?
Cum se formează fulgii de zăpadă? Dar gheața?
Eu, personal, am realizat abia zilele trecute despre copilul meu, că a crescut. Ne uitam la o emisiune, în care erau prezentate triburi, care nu aveau electricitate, apă curentă. care trăiesc după propriile legi, unde nu primesc pe nimeni din afara tribului și unde nici măcar poliția sau statul nu pot interveni.
Acolo am văzut și copii mici, copii mai mari și bebeluși. Privind la scena asta, copilul meu răcit fiind, mă întreabă:
Mi s-a părut o observație bună și pertinentă. Un gând pe care l-am avut și eu, adult fiind. Dar și mai mult m-a impresionat faptul că el chiar aștepta răspunsul meu. Adică era chiar interesat să afle cum se descurcă alți oameni, cu o cultură diferită de a noastră.
Mi s-a strâns puțin inima, pentru că am realizat că a crescut. Dar în același, timp, mi-a și crescut inima, pentru că am realizat că a crescut.
Photo by Simon Wilkes on Unsplash