Deși Matei a început de ceva vreme să meargă la creșă, de cinci luni mai exact, abia acum am reușit să aștern câteva rânduri cu impresii. Pentru că nu pot cuprinde toată povestea într-un singur articol sau dacă aș încerca, cu siguranță ar fi unul foooarte lung, am decis să scriu pe episoade despre cum s-au desfășurat lucrurile, pentru el și pentru noi, părinții.

Înainte de a povesti primul episod precizez că Matei era și este un copil foarte activ, foarte sociabil, era înnebunit după copiii din parc iar creșa pe care am ales-o este una de stat. În clipa în care am decis să îl înscriem eram foarte hotărâți, rumegasem situația foarte mult, găsisem destule argumente favorabile să procedăm astfel.

Prima zi de creșă s-a suprapus cu prima mea zi de facultate. Însă desigur că am mers împreună la creșă, ziua lui era mai importantă decât a mea. Chiar și tati și-a luat liber de la serviciu. Nici unul dintre noi nu a vrut să piardă momentul.

Îmi amintesc și acum dimineața de 3 octombrie. Plouase și era răcoare. O mămică emoționată maxim și un tătic mândru cu un copilaș în vârstă de un an și trei luni în brațe, se îndreptau grăbiți către locul în care cel mic avea să învețe primele lucruri despre viață. Despre cum e fără mami și fără tati, despre cum va cunoaște alții copii de seama lui, despre cum va trebui să se obișnuiască, să se comporte și să se descurce într-o colectivitate.

Când am pășit către vestiare, a strâns ceva mai tare în brațe tigrișorul lui de pluș, care îl însoțea și îi era alături în această mare aventură ce tocmai avea să înceapă…

I-am așezat hăinuțele de schimb în dulăpiorul pe care era scris numele lui. Copiii se murdăresc când mănâncă la prânz și de aceea este nevoie să lăsăm cel puțin două rânduri de haine de schimb pe zi. L-am îmbrăcat în hăinuțele de clasă, i-am pus botoșeii în picioare și cu cănuța de apă ne-am îndreptat către ușa clasei, unde ne aștepta îngrijitoarea să îl preia. S-a dezlipit ceva mai greu din brațele mele, însă nu a plâns. În schimb, am plâns eu pentru amândoi după ce ușa s-a închis și inevitabil a trebuit să plecăm acasă.

Aveam să ne întoarcem la 12 să îl luăm, primele două săptămâni a avut program scurt pentru acomodare. Am plâns pe drum , am plâns și acasă, mă simțeam o mamă netrebnică pentru că îl lăsasem acolo, printre străini. Și dacă plângea cine îl alina mai bine decât mine? Cine știa mai bine decât mine ce îl durea, ce îl supăra? M-aș fi întors după el să îl iau acasă, însă mi-am înfrânat gândul și în schimb mi-am turnat o cană cu cafea. Am spălat, am gătit, am făcut curățenie, au fost cele mai lungi patru ore de până atunci. Bebelușul meu devenise deja un băiețel…

Va urma…