În urmă cu 20 de luni : „Felicitări, sunteți însărcinată!” /„Poftim? Nu se poate. Trebuia să se întâmple mai târziu. Am atâtea lucruri de făcut….”

În urmă cu 12 luni : „Felicitări, aveți un băiețel frumos și sănătos tun!”/ „Nu mă simt pregătită. Nu cred că sunt în stare să am grijă de o persoană atât de mică”

În prezent. „Copilul meu drag, ești minunat. Ești tot ce mi-am dorit vreodată! Mi-aș fi dorit ca tu să fi venit mult mai devreme în viața mea! ”

 

A trecut un an de am devenit mamă. Doamne, dar când?! Nopțile au fost lungi și fără somn, zilele obositoare și adevărate teste pentru nervi și răbdare. În tot acest timp am trăit momente critice ( febră peste 40), am frecat cucuie rezultate în urma atâtor căzături în cap, am masat burtica balonată, am legănat și am cântat ore în șir până când nesuferiții de colici au plecat de la noi. Am plâns de oboseală, de nervi, de neputință.

Dar am pupat de mii de ori piciorușe, obrăjori dulci, am simțit respirația lină și ușoară la pieptul meu, am „păpat” năsuc și degețele, am râs cu toată inima, m-am topit de fericire, am iubit cu toată ființa mea.

Azi iubesc cu o iubire ce mă sufocă, o iubire pe care dacă nu aș fi trăit-o, puteam să jur că pe pământ nu ai cum să simți așa ceva.

Viața cu un copil de un an este minunată. Trece perioada dificilă în care spatele suferă cel mai mult, în care somnul nu îți este chiar prieten și lururile capătă cumva sens și înțeles, știi cu ochii închiși de ce plânge micuțul sau ce își dorește. Și apoi vine partea cea mai frumoasă. Primele gângureli, primii pași, primul „mamamama”, primul pupic de dor după o zi întreagă petrecută cu bunica, modul fascinant și aproape idolatrizant în care te privește atunci când te vede îmbrăcată și aranjată pentru un eveniment.

Nopțile trec greu, zilele trec greu, însă anii trec mai repede decât ne imaginăm noi. Aș vrea să îmi țin copilul strâns în brațe, și să îl rog să nu se grăbească să crească. Să rămână așa dulce și inocent, și să stea la drăgălit. Dar în același timp știu că asta nu se poate, așa că mă bucur de fiecare minut, îl pup chiar dacă el nu mai stă, căci deh, e băiat mare. ( În somn insă nu mai scapă de mine 😀 ).

A trecut un an de când inima mea a fost înlocuită cu inimă de mamă. Sufăr pentru fiecare copil care suferă, îmi sunt dragi cei care aleargă pe lângă mine prin parc, simt de parcă toți copiii ar fi ai mei. O părticică din inima mea bate pentru el anume, tresaltă la fiecare râset de fericire și se zdrobește la fiecare suferință de a lui.

Nu știu când a crescut copilul meu, poate noaptea când nu l-am văzut eu. Deși și atunci sunt cu un ochi la el în pătuț, îl urmăresc cum doarme ca o stea de mare întinsă pe cearșaf.

Timpule, încotro te grăbești? Mai lasă-ne timp de iubit…..

PS. Perfectul meu, te iubește mama mult!