Simt cum se înfășoară ghemul în stomac vorbind despre subiectul ăsta, și cum altfel ar putea să fie, când te gândești la o tragedie cum este cea de la Ploiești.

Dar am văzut valul de revoltă justificat, de asemenea. Am văzut pietre aruncate, bolovani grei, lacrimi, durere, și puțină milă. Așa că am simțit nevoie să scriu. Partea de psiholog din mine, mă îndeamnă să scriu.

Noi, ca oameni, ca specie, suntem programați biologic să ne protejăm copiii.

Suntem programați să ni se activeze spiritul matern atunci când un copil plânge. Să ne vină să îl alinăm, să îl mângâiem, să facem orice i-ar putea aduce starea de liniște.

Și dacă ne gândim puțin la asta, putem vedea și logica ideii. Pentru că vrem să lăsăm o urmă pe pământ, pentru că vrem să ducem omenirea mai departe. Dacă nu am fi avut copii, lumea, este limpede că nu ne-am mai aflat astăzi, aici.

Psihicul uman asta este programat să facă. Să facă pui, urmași, pe care să îi îngrijească, să îi crească mari, și care să aibă o viață cât mai ușoară.

Atunci când părinții nu reușesc să-și îngrijească copiii corespunzător, e din cauză că o mare suferință a crăpat psihicul. Și tot sistemul de supraviețuire s-a dereglat. Ca să nu spunem că s-a prăbușit. Părinții care nu reușesc să își ocrotească copiii și care nu le pot îndeplini măcar nevoile de bază, aceia sunt oameni suferinzi.

Și poate exemplu cel mai la îndemână și cel mai ușor este depresia postnatală, în care mama efectiv nu se poate conecta la copil, nu simte bucurie, iar instinctele materne sunt blocate. Dar întotdeauna, cu ajutor de la familie sau cu ajutor specializat, lucrurile se așează.

Oameni cu depresie, oameni crescuți în condiții vitrege. Oameni care copii fiind, au fost abuzați, maltratați, înfometați, părăsiți, chinuiți. Care toată viața nu au făcut decât să găsească moduri noi de supraviețuire, chiar dacă asta a însemnat uneori (deseori) alcool, droguri, anturaje dubioase.

Nu judecați oamenii (doar) după ceea ce vedeți.

Mai degrabă mulțumiți Cerului și Universului că sunteți sănătoși, că vă puteți îngriji de voi și de copii, și că nu sunteți în situația lor. Că ați avut șansa unor părinți care v-au fost părinți, că ați găsit sursele și resursele să depășiți greutățile, că viața v-a scos în cale oameni care nu v-au lăsat la greu.

Povestea gemenilor de la Ploiești este povestea a mii de copii din România, care trăiesc fix la fel. Copiii care astăzi sunt teferi doar printr-o minune sau prin mila sau grija vecinilor.

Este foarte ușor să spui : „Ce fel de mamă este femeia asta?” însă să ne întrebăm, chiar și tardiv, „oare ce-i cu omul ăsta?” este mult mai greu, așa cum am văzut zilele astea.

Oare ce lanț traumatic i-a închis mințile, oare câtă durere o fi ducând? Oare ce aș putea face eu pentru cei din jurul meu, ca să întind o mână de ajutor la greu? Ne-am obișnuit să dăm cu pietre și atât.

Mai departe totuși, ce facem?

Ce facem acum, când vedem astfel de cazuri, când ne revoltăm până la Dumnezeu? Poate putem ajuta un suflet? Putem să facem noi diferența între viață și moarte? Sunt întrebări la care fiecare ar trebui să își răspundă în particular.

Despre copilași, ce ar mai fi de zis? Bine că s-au dus într-un loc mai bun? Nu avem de unde să știm ce vine după viață. Tot ce știm acum este că suferința lor s-a încheiat. Noi rămânem în urmă cu durerea, mila și neputința.

Mama a avut un comportament greșit, cu siguranță, dar când am devenit toți Dumnezei?

Sursă foto copertă articol: Pexels.com