Mie nu-mi place să mă joc.

Uite că am spus-o. Să mă joc ore în șir, să urlu ca o mașină de poliție, să fugăresc dinozauri, să mă ascund după uși în timp ce ne împușcăm cu pistoalele. Să modelez roboței din plastilină sau din nisip kinetic, când uneori aș vrea doar să stau. Sau să fac baie. Sau să dorm. Să ne drăgălim, să ne pupăm, să ne hîrjonim sau să ne batem cu pernele, da, cu tot dragul. Dar să joc roluri, acolo nu este punctul meu foarte, nu-s prea jucăușă, să spunem.  Însă jocul este unul dintre cele mai importante canale de comunicare ale copiilor, și de aceea fiecare părinte ar trebui să se joace de-adevăratelea cu copilul său, măcar 15 minute. Dar să fie veritabile, după regulile lor.

Însă copiilor le place să se joace cu părinții lor.

Și am observat acest lucru cel mai bine în perioada aceasta luuuuuuungă de vacanță în care am rămas împreună acasă. Inclusiv tati, care s-a ales cu varicelă, așa că ieșitul afară nu a fost de prea multe ori o variantă. Pentru mine a fost puțin dificil, pentru că a trebuit să mă ocup și de cumpărături, deci o vreme am pierdut-o prin magazine, așa că timpul dedicat pregătirii de Crăciun-de la curățenie, până la mâncare- a fost mult mai puțin față de cât aș fi avut nevoie.

Una peste alta, așteptam cele două-trei zile libere dintre sărbători ca să ieșim la un loc de joacă. „O să respir și eu o oră, îmi spuneam.” Însă știți ce? Matei nu a vrut să meargă, a preferat să rămânem în casă, și să ne jucăm împreună! Este măgulitor și o bucurie mare pentru noi ca părinți, însă în același timp asta înseamnă disponibilitate permanentă. Adică joacă doar cu pauză de masă și de somn.

Este plăcut să te joci toată ziua. Până la urmă, cred că acesta era visul nostru, al tuturor, atunci când eram copii. Însă atunci când devii adult, jucăriile și jocurile preferate sunt altele, cum este și firesc. Să ajungi la o compatibilitate cu copiii, presupune să cauți copilul din tine și să-l aduci la joacă. Lucru care nu este întotdeauna cel mai simplu.

Modul cel mai simplu în care putem transforma joaca în ceva plăcut-Să ne jucăm cum vor ei, nu cum ne place nouă

Aceste două săptămâni acasă, doar în trei, mi-a adus în atenție multe lucruri. Și sunt recunoscătoare pentru această ocazie, chiar dacă a venit sub forma unei varicele. Noi avem multe piese de lego, Foooooarte multe. Cele mai frumoase mașini și avioane le construiește tati, eu nu-s atât de talentată. Eu m-am obișnuit de ceva vreme să joc jocurile inventate de Matei după regulile lui, în timp ce tati este atât de implicat încât își formează propria viziune asupra jocului, și simte nevoia să-și aducă aportul. iar Matei nu este de acord de fiecare dată și uite așa se strică cheful, jocul, dispoziția. Și mă aleg cu doi copii bosumflați. Cel mai bine am văzut asta atunci când costruiesc. Tati vede viitoarea mașină albă cu uși negre, în timp ce Matei consideră că ar merge mai bine o ușă galbenă și una albastră. Și supărarea-i gata.

Să ne jucăm cum vor ei, nu cum ne place nouă.

Să ne gândim puțin. Care este scopul jocului? În primul rând, conectare cu copiii noștri. În al doilea rând, jocul și joaca sunt limbajul lor. Putem afla multe lucruri pe care altfel nu le-am cunoaște, și nu pentru că nu vor să ni le spună, ci pentru că nu știu cum, nici ei nu sunt conștienți de ele. Prin intermediul jocului ei se exprimă cu adevărat, așa că ar fi păcat să pierdem unealta aceasta atât de folositoare.

Copiii nu ne vor spune „Știi, am avut o zi grea, am putea să discutăm despre ce mi s-a întâmplat azi?” Nu, ei ne vor spune „Vrei să ne jucăm?” – Lawrence Cohen