Oferă-mi cinci cărți și o cafea bună și zău că cinci zile nu îți mai cer nimic. Literalmente. Unii găsesc relaxare într-o seară în oraș, alții într-o excursie sau chiar într-un film bun. Locul meu ideal de relaxare ar fi un divan cu perne pufoase așezat lângă geam și un teanc de cărți. Pentru că în acele pagini mai vechi sau mai noi, regăsesc povești de viață. Nu ni se mai poate întâmpla nimic nou. Orice lucru imaginabil sau neimaginabil așteaptă să fie descoperit în punctele negre unite pe foile albe, ce se aștern sub ochii noștri și din care avem atâtea de învățat, fără să riscăm prea multe. Nu de puține ori am găsit soluții sau explicații chiar și în romanele mai puțin cunoscute ori care nu au adunat cele mai multe recenzii pozitive.

Totuși, atunci când ridici ochii din rândurile manuscriselor, te așteaptă realitatea. Te așteaptă oameni a căror poveste de viață te miri că nu este cuprinsă deja în paginile unui roman. Am cunoscut astfel de oameni. Care mă inspiră și pe care mă consider norocoasă că i-am cunoscut. Și vreau să le transmit poveștile mai departe, pentru că merită să fie știute și aplaudate. Să ne reamintim că omenirea are încă atât de multe lucruri frumoase de oferit.

Astăzi vreau să vă povestesc despre o colegă de-a mea de la facultate. Mă veți întreba cum poate cineva la 21 de ani să fie o inspirație pentru  ceilalți. Atât pentru tinerii generației de azi cât și pentru oameni care au trecut de mult de vârsta de 40 de ani. Mi-ar fi plăcut să am o fată, așa, ca Beatrice. În mod cert părinții ei sunt foarte mândri de ea.

Am ales povestea ei în contextul actual în care încă se discută despre care este stilul cel mai bun de parenting. Beatrice este un copil ( căci este copilul unor părinți care s-au implicat în creșterea ei), este o tânără care este orientată spre oameni, care deși a crescut în același sistem cu ceilalți, este diferită și nu trece indiferentă pe lângă lucrurile care se întâmplă în jurul ei și se implică activ în zona civică.

1. Ce te-a condus către psihologie, mai ales la vârsta de 18 ani când încă nu avem direcțiile clare? Ce te-a atras spre această alegere? Ai avut în minte și alte opțiuni?

A fost un scenariu pe care mi l-am făcut în cap după ce am citit o carte SF. Mi-am imaginat că omenirea va dispărea și voi fi singurul supraviețuitor, care la un moment dat se va întâlni cu o altă civilizație extraterestră și ar trebui probabil să le zic ce e mai esențial. M-am gândit că nimic nu poate fi mai important să știu, să pot să le zic decât lucruri despre cine sunt, ce înseamnă să fii om și cum erau oamenii. Informatica, economia, afacerile, dreptul, păreau fără sens dacă nu puteam să știu mai întâi cine sunt.

Nu, nu am avut în minte un plan B și asta mi-a creat multe discuții cu adulții din jurul meu. „ Nu e și altceva ce vrei să faci? Dar dacă nu-ți iese cu psihologia? Dacă nu intri? Pune măcar acolo pe listă o facultate, oricare, să ai un plan de rezervă,, Voiam să studiez ceva care să-mi dea garanția că orice se întâmplă în viitor, mă va ajuta pe mine ca om, nu ca angajat. Nu prea știam despre ce fac psihologii, cât câștigă (în jur mi se spunea că nu câștigă, mori de foame în România), dar știam că voi învăța despre oameni, deci inclusiv despre mine. Inițial mă gândisem să fac două facultăți: psihologie pentru formarea mea și încă o facultate (mă gândisem la jurnalism) pe care să o practic și în care să-mi fie de folos și psihologia. Mai târziu am înțeles de fapt care e treaba cu psihologii, ce fac ei și că nu-s chiar muritori de foame și mai ales că societatea are mare nevoie de ei. Cred că ce aveam nevoie atunci era de mai mulți adulți în jurul meu care să creadă măcar la fel de mult în mine ca mine. Nu vedeam sensul de a pune o facultate pe listă, doar așa, în caz că nu intru la prima opțiune. Mi se părea frustrant, având în vedere că eu știam care mi-era direcția, cei din jur să pună mai mult accent pe posibilitatea de a nu reuși acel lucru. Luam în calcul ,,eșecul,, de a nu intra la facultatea pe care o voiam, dar soluția mea era să dau și în anul următor și să mă pregătesc mai bine, nu să aleg altceva.

2. Deși faci parte din generația actuală, ești un copil foarte responsabil și ai niște valori foarte bine înrădăcinate, la care ții foarte mult. Simțul dreptății, asumare, principii pe care mulți adulți nu și le însușesc nici măcar la vârsta de 40 de ani. Ce te-a ajutat devii o tânără asa celebrală? Educația de acasă? Sau poate mediul?

Ai mei au fost mai mult niște facilitatori. Spun asta în sensul în care nu-mi amintesc să mă fi obligat să aleg sau să fac ceva pentru că așa credeau ei mai bine. Aici mă refer de la sporturile pe care am ales să le fac și poate să mă las de ele după 2 luni, la diferite cursuri care păreau ca nu au legătură între ele, până la alegerea liceului sau a facultății. Rolul părinților a fost de a-mi aminti că fac lucrurile pentru mine, că mie-mi aduc fericire sau nu și că ce e cel mai important e să aleg ce-mi place.  Cred că libertatea asta de a lua decizii m-a făcut să-mi asum și urmările, indiferent care ar fi ele. M-au încurajat întotdeauna să încerc, să explorez pentru a afla ce-mi place și să devin bună în acel lucru. De exemplu, în clasele I-IV, tata mă încuraja să merg la toate concursurile/olimpiadele pentru a mă obișnui cu procesul de evaluare, să nu-l mai percep ca pe un stres. Mama m-a ajutat mai mult în relaționarea cu ceilalți și cred că m-a învățat să-mi asum lucrurile. Nu mi-a luat apărarea doar pentru că eram copilul ei. Când aveam nevoie de un sfat în relație cu cineva, mă încuraja să reflectez și să mă pun în papucii celuilalt, nu să mă las ghidată orbește de gândurile mele de moment. Cred însă că nu e suficient ce primești din familie dacă în mediu nu cauți/găsești modele care să te inspire, care să te ajute să te cauți. Eram și sunt atrasă de oamenii care emană ceva ce mi-e greu să descriu printr-un singur cuvânt. Mă refer la acea sclipire din ochi, acea putere în voce și pasiune care îi înconjoară pe oamenii care sunt autentici, care sunt umani.

3. Întrebarea de mai sus mi-am dorit să ți-o adresez în cadrul contextului social actual. Cumva stilul de educație s-a împărțit în două: sunt părinții care sunt de părere că disciplina se poate realiza doar cu autoritate și eventual și câte o palmă ocazional sau frecvent și sunt părinți care adoptă educația cu blândețe, care acordă importanță părerilor copiilor. Care crezi tu că este calea cea mai bună spre a ajunge un adolescent cu valori, un adolescent care știe ce vrea să facă cu viata lui? Libertatea alegerilor are vreo importanță în devenirea omului ce va să fie copilul?

Adolescenții nu sunt diferiți de ceilalți oameni, deși e ușor să-i vedem separat. Cred în educație prin colaborare. Nu cu profesori, învățători, comunitate, sau cel putin, nu înainte sa colaborezi cu el (copilul, adolescentul…). Ce vreau să spun este că eu cred că soluția în cazul lor este ca în cazul celor de alte vârste: colaborare. Trebuie să ieși din rolul de adult, expert sau orice alt rol în care te bagi în raport cu ei și să vă dați același rol: de parteneri. Asta înseamnă că deciziile vin după ce există o discuție de la egal la egal între cei doi. Este frustrant ca adolescent să fii pus pe o treaptă mai jos, să ți se vorbească cu superioritate, să ți se ignore nevoile, părerile și în același timp să existe pretenția de a lua decizii de ,,adulți,, de care depinde practic viitorul tău. Adolescenții, precum copiii și precum orice om, învață mai ușor din ceea ce văd la cei din jur, prin exemple, nu prin ceea ce aud. Așadar, nu le vinde gogoși că o sa te miroasă imediat și nu o să dea doi bani pe vorbele tale goale. Fii autentic cu ei, discută, întreabă-i și cred că e important să te expui. Să te vadă vulnerabil, să-ți vadă limitările pentru a înțelege că a fi adult nu înseamnă că ai toate răspunsurile. Riscul în a te da expert în fața lor e unul imens. Este foarte ușor să-ți găsească o portiță, un lips, o gaură în informație, în argumente. Ce trebuie să înțelegi și tu și ei este că acest lucru e uman. Ideea nu e să le știi pe toate, pentru că atunci nu mai ai ce găsi nou. Cred că ideea e de fapt să nu te oprești din căutat.

4. Cât de mult au contat pentru tine incurajările părinților, încrederea pe care ți-au acordat-o? Ce a fost cel mai important pentru tine? Motivația, încrederea în tine, încrederea celorlalți, etc

Legat de ai mei,  a contat mult că m-au motivat să am curaj, să încerc lucruri, să fiu curioasă și asta s-a îmbinat bine cu școala pentru că acolo găseam modele în profesori. Legat de încurajări, nu știu cât de bine a fost, însă nu mi-au încurajat foarte mult rezultatele, cât ideea de a face cu plăcere ce aleg să fac. Cred că e esențial să le avem într-o doză pe toate. Ai nevoie de încredere în tine, îți crește motivația că poți să faci lucruri, iar dacă primești validare din partea celorlalți și confirmare, practic îți crește mai mult încrederea. Cred că avem nevoie să învățăm să-i apreciem explicit pe cei din jur atunci când fac ceva bine. Nu e util să spui: da, e bine. Oferă ceva specific, arată că ai observat acel mod original în care a făcut acel lucru: poate e foarte creativ, poate nu ai mai văzut pe cineva care să fie atât de atent la detalii sau să găsească atât de rapid soluții. Spune-i.

5. Eu te admir foarte mult. Știu despre tine că te preocupă educația, tinerii, și că faci eforturi în acest sens. Povestește-ne puțin despre proiectele în care ești implicată și cât timp aloci acestor activități. Cu cât ne spui cât mai multe, cu atât mai bine.

În educație am avut mult teren de explorare când am intrat în echipa Fundatiei LEADERS, acum 2 ani. Fundația LEADERS se ocupă cu programe de educație non-formală pentru adolescenți și studenți. Inițial în 2014 am participat la unul din programele lor, Leadership Autentic, program destinat liceenilor. A fost o experiență grea pentru un adolescent: alegeai să stai în weekend de dimineața până seara și să-ți pui pe foaie valorile tale, visurile, interesele. Să răspunzi la întrebări la care doar tu puteai ști răspunsul.

Rolul meu în fundație până acum puțin timp a fost de călăuză în explorare sau spiriduș pentru adolescenții din program.  Asta însemna că aveam grijă ca liceenii din program să aibă parte de o experiență de învățare cât mai autentică: plecând de la găsit sală potrivită pentru cursuri, ales meniu de mâncare la prânz până la îndrumarea lor pentru desfășurarea unor proiecte în comunitate, deplasări în orașele lor, găsit oameni inspiraționali care să-i ajute în alegerea carierei, ținut legătura cu părinții lor. E greu să zic cât timp sau alte resurse alocam pentru că acest program avea sute de adolescenți din mai multe comunități din România în fiecare an. Sa faci parte dintr-un program atât de curajos care-și propune sa ajute adolescenții să-și răspundă la întrebări atât de profunde, presupune ca și tu sa treci prin acest proces de fiecare dată împreună cu ei.

Anul acesta am ocazia să continui să fiu călăuză în explorare, însă din rol de trainer pentru liceenii din Videle și Lugoj.  

Drept activități extra, merg în vizită în fostul liceu și vorbesc cu liceenii pe diverse teme propuse de ei. De curând, făcând practică în cadrul modulului psihopedagogic în alt liceu din București, am inițiat aceste discuții sub altă formulă. Împreună cu câțiva colegi discutăm ocazional cu liceenii despre teme din sfera sănătății mintale, care încă e un tabu în România. Sunt foarte entuziasmată de vibe-ul discuțiilor și de feedback-ul liceenilor și ne gândim serios la o formă de a extinde aceste discuții și în alte licee. Poate un ONG. Psiho-educația este din păcate unul din aspectele neglijate, deși prevenția în sănătate este mai bună decât orice tratament.

Ca punct central de interes se află adolescenții pentru că văd un potențial imens de dezvoltare în acea perioadă și ador curiozitatea pe care o au pentru a afla. Din păcate, se pun presiuni foarte mari pe ei să ia diverse decizii, să fie într-un anumit fel. M-am gândit să pornesc un blog pe tema asta: să ,, normalizez,, adolescența îmi place să zic. Cu ajutorul scrisului, să ajut adolescenții să perceapă puțin altfel perioada asta. Aflând că experiențele prin care treci tu nu sunt doar ale tale, sunt etape prin care toți trecem într-un anumit fel, te poate face să vezi din altă perspectivă, poate mai detașată, mai conștientă.

6. Psihologia educației și educația este un interes pentru tine și poate chiar un viitor. Ce părere ai despre sistemul actual de educație școlară, în ceea ce privește întreg sistemul : școală, profesori, copii, părinți. Ce ai schimba, cum vezi că s-ar putea face schimbarea și cum privești spre viitor?

O să ocolesc subiectul banilor alocați educației pentru că e evident.

Nu cred că suntem pe drumul cel bun, cât timp continuăm să nu colaborăm. Cred că aici este și schimbarea pe care o tot amânăm. Pentru ca un sistem de orice mărime să funcționeze trebuie să-i iei pulsul din când în când. Sistemul educațional nu poate să funcționeze paralel cu societatea. Ce văd în momentul ăsta este că ne dorim un sistem educațional bun fără să luăm pulsul societății, al nevoilor ei. Un sistem bun nu poate exista în vid. Trebuie să fie în concordanță cu restul sistemelor. Ce vreau să spun prin a lua pulsul este să vezi care sunt nevoile reale și direcțiile în se îndreaptă lucrurile. Sistemul actual îl văd complet deconectat de pulsul real. Uităm să facem conexiune între nevoi și unelte/instrumente. Dăm copiilor, adolescenților niște informații pe care nu o să le mai găsească atunci când ies din școală sau pur și simplu neînțelegând utilitatea uneltelor, nu o să le folosească niciodată.

Ce aș schimba? Aș introduce ideea asta de a lua pulsul, ca mod de a face lucrurile, ca viziune. Profesorii să învețe să ia pulsul nevoilor clasei, elevilor și să se adapteze nevoilor lor, ale societății și în același timp să dea mai departe nivelului superior de conducere pulsul lor. Elevii să fie învățați să fie în contact cu nevoile lor, să devină parteneri în educație, nu doar receptori ai informației iar atunci când e cazul să zică: informația asta nu mai este relevantă pentru noi; unealta pe care ne-o dați este depășită, nu-i vedem folosul.

Să înțelegem că oamenii învață de la oamenii pe care îi plac, care îi inspiră, de care sunt atașați. Cadrele didactice ar trebui în primul rând să fie persoane care sunt în acord cu valorile lor personale, care sunt exemple ca oameni, care să lucreze la relația lor cu elevii. Informația este la dispoziția elevilor oricând, de aceea principalul rol al profesorului nu mai este de a informa, ci de a inspira, de a motiva elevii să caute, să afle, să știe, să aplice.

Oricât de bine plătit ar fi, nu m-aș duce la un job unde nu sunt ascultat, nu sunt întrebat nimic, părerile mele nu sunt relevante, creativitatea sau gândirea critică nu sunt încurajate, colegii mei și ,,superiorii,, sunt persoane de la care nu simt că am ce învăța. De aceea, nu pot să am pretenția de la un elev care găsește asta în școala/liceul/facultatea lui, să vină cu drag.

7. Spuneam mai sus despre spiritul dreptății absolute pe care îl ai. Ca să oferim un exemplu, aș vrea să ne povestești despre procesul pe care l-ai înaintat Poliției Române. Motivul pentru care s-a întâmplat și cum s-a desfășurat totul. Dar mai ales, cum te-ai simțit tu, cum a fost pentru tine?

Hmmmm, încărcată experiență. Încă îmi iau lecții din ea. Eu am crescut cu niște slăbiciuni pentru autorități: fie că e vorba de un ton mai ridicat, de o funcție, un statut.

A fost o experiență care mi-a încredere și curaj în a insista atunci când știi adevărul și să te lupți cu preconcepțiile de genul: hai, că nu e chiar așa mare amenda, de ce să te complici, oricum ei sunt mână în mână, îți trebuie avocat pentru așa ceva și nu merită, cine știe ce pățești după.

Fapta despre care vorbesc este suspendarea permisului de conducere și o amendă puțin mai mare de 500 de lei pentru presupusa faptă că nu am acordat prioritate de trecere tocmai unei mașini de poliție (nu, nu avea semnale sonore sau luminoase pornite), mașina respectivă trecând, de fapt pe roșu.

A fost un carusel de emoții în mine imediat după incident și până peste câteva zile când am decis să depun plângere. Deși aveam doi martori care-mi confirmau că nu am făcut nimic greșit, trecusem prin acea intersecție în fiecare drum spre casă și o știam cu ochii închiși,  am analizat acasă de zeci de ori intersecția, m-am consultat cu un alt polițist despre cele întâmplate și m-a asigurat că nu am încălcat nici o lege, toate astea abia dacă cântăreau puțin pe lângă puterea autorității celor doi polițiști care m-au oprit cu sirena și mi-au zis pe un ton zeflemitor că Pe românește, ne-ai tăiat calea.

Sentimentul de neîncredere că e posibil ca o autoritate să facă ceva ilegal, m-a făcut să mă îndoiesc de adevărul pe care-l știam. M-a însoțit mult timp. A fost prezent cu mine pe tot parcursul procesului, până și în sala de judecată. Abia după ce am văzut decizia finală a judecătorului am avut curaj să văd de unde venea frica și de ce a fost important pentru mine să fac totuși demersul. A fost un moment în care mi-am reconfirmat niște valori. De fapt, a fost o experiență care mi-a întărit mult o credință pe care o am, că lucrurile țin de oameni, deci pot fi schimbate, pot fi îmbunătățite.

8. Ai vrea să adaugi ceva? Poate ai dori să transmiți vreun mesaj copiilor, tinerilor, părinților? Ești o voce care merită să se facă auzită, astfel încât voi aprecia orice ai în minte să ne spui.

Le-aș transmite să înceapă să se uite la ei, la ce sunt: parteneri. Copii, tineri, părinți, suntem cu toții agenți ai schimbării și ar trebui să ne asumăm rolul ăsta. Să fim mai atenți la ce simțim, ce spunem, ce atingem, ce arătăm pentru că nu știm pentru cine suntem de fapt modelul de care are nevoie. Cred că stadiul în care ne aflăm acum ca societate este ca un teren pe care nimeni n-a mai plantat ceva de mult iar acum e foarte fertil. Pune o sămânță cu ceva bun și mâine poate se vor bucura de roade cei care au cea mai mare nevoie.

Să țineți minte numele acesta. Cu siguranță veți mai auzi de el curând.