Poveștile oamenilor care (ne) inspiră

Oferă-mi cinci cărți și o cafea bună și zău că cinci zile nu îți mai cer nimic. Literalmente. Unii găsesc relaxare într-o seară în oraș, alții într-o excursie sau chiar într-un film bun. Locul meu ideal de relaxare ar fi un divan cu perne pufoase așezat lângă geam și un teanc de cărți. Pentru că în acele pagini mai vechi sau mai noi, regăsesc povești de viață. Nu ni se mai poate întâmpla nimic nou. Orice lucru imaginabil sau neimaginabil așteaptă să fie descoperit în punctele negre unite pe foile albe, ce se aștern sub ochii noștri și din care avem atâtea de învățat, fără să riscăm prea multe. Nu de puține ori am găsit soluții sau explicații chiar și în romanele mai puțin cunoscute ori care nu au adunat cele mai multe recenzii pozitive.

Totuși, atunci când ridici ochii din rândurile manuscriselor, te așteaptă realitatea. Te așteaptă oameni a căror poveste de viață te miri că nu este cuprinsă deja în paginile unui roman. Am cunoscut astfel de oameni. Care mă inspiră și pe care mă consider norocoasă că i-am cunoscut. Și vreau să le transmit poveștile mai departe, pentru că merită să fie știute și aplaudate. Să ne reamintim că omenirea are încă atât de multe lucruri frumoase de oferit.

Stela Bizdu a fost inspirația acestei campanii, astfel încât consider că merită ca ea să dea startul acestui proiect pe blog.

Pe Stela o știu de câțiva ani. Nu ne-am întâlnit însă decât o dată, cu ocazia unui Secret Santa când am făcut schimb de cadouri pentru copiii noștri, altfel însă am ținut legătura frecvent. Are un băiețel minunat de-o seamă cu Matei și un soț care o iubește ca pe lumina ochilor.

Sursă foto: Arhivă personală

Păr blond, ochi calzi de culoarea migdalei coapte, buze pline perfecte, toate îi întregesc chipul de zână. Nu exagerez cu nimic, după ce o veți cunoaște și voi, îmi veți da dreptate. Toată frumusețea ei fizică vine din sufletul care îi este și mai frumos. Caldă, iubitoare de oameni, cu o eleganță aparte. Genul de femeie care strălucește și îmbrăcată într-un sac de cartofi.

„Cum măi să-ți fie teamă de condus? Păi uite, eu abia aștept să învăț să conduc cu proteză. Haide măi, curaj! „

Șofatul este unul dintre lucrurile pe care mereu am zis că nu le-aș putea face niciodată. Dar când vobesc cu Stela, parcă nimic nu-mi mai pare atât de dificil…

M-a inspirat forța cu care a depășit cumpăna din viața ei, care poate pe mine sau pe alții, ne-ar fi dat peste cap complet. M-a inspirat pozitivismul ei , dragostea de viață și recunoștința pentru tot ceea ce are. Să faci Rai din ce ai o definește întru totul. În urmă cu cinci luni, în timp ce cobora din mașina ce tocmai o parcase, un automobil care a trecut în viteză, i-a smuls glezna. În mașină se aflau copilul de trei ani, sora și nepoatele. Mama ei se afla pe trotuar. A supraviețuit datorită unui tânăr care i-a aplicat un garou dintr-o curea. Ambulanța a sosit după opt minute. În urma operației, i s-a amputat piciorul, o palmă sub genunchi. A luat viața de la capăt și o trăiește cu dragul pe care noi, cei mai norocoși, o facem poate mai rar.

Î: Nu aș vrea să rememorezi accidentul. Probabil nici nu își amintești prea multe. Spune-mi în schimb, te rog, care a fost prima trăire pe care ai avut-o, după ce ai realizat ce s-a întâmplat?
R: Prima trăire… la câteva secunde după accident mi-am dat seama doar că se petrecuse ceva grav… nu prea înțelegeam încă ce dar eram îngrijorată de starea copilului și a membrilor familiei mele care erau și ei în mașină…

Sursă foto: Arhivă personală

Î: Care a fost cea mai mare frică a ta?
R: Teama mea cea mai mare era de a nu fi accidentul mai grav, Doamne ferește! Îmi tot repetam întâmpla-se ce s-o întampla cu mine, va fi bine, numai să nu pățească copilul ceva sau familia mea… fusese totuși o coliziune puternică și simțeam din tot sufletul pe moment să ma sacrific cumva numai să fie ei în regulă…

Î: Care ți s-a părut a fi cel mai greu obstacol de depășit?
R: Lupta interioară cu mine însămi … Pe lângă soț, mamă și soră, am avut alături oameni pe care consider ca i-am întâlnit cu un motiv! Oameni cărora le mulțumesc ca mi-au ridicat moralul și m-au încurajat să depășesc momentul deși imediat după accident acest lucru părea de neconceput. Nu mi-a fost usor și nici nu îmi este… lupt cu psihicul meu zi de zi, iar faptul că minunatul meu copil are nevoie de o mamă mă face să merg mai departe pas cu pas…

Î: Mi-ai povestit la un moment dat despre durerile fantomă, care sunt cumva în plan psihologic, dar pe care le resimți efectiv fizic. Cum ai reușit să alungi aceste dureri din mintea ta?
R: Doamne, cat am plâns… primele două luni au fost groaznice, durerile fizice și durerile fantomă (acele semnale care pleacă de la creier spre laba piciorului și degete și de la care nu se primea niciun răspuns) nu mă lăsau. Simțeam că mă trage cineva de degete, că mă gâdilă talpa, că am mâncărimi pe gambă… și uneori nici eu nu conștientizam ce se întâmplă și tot ce imi rămânea de făcut era să urlu la propriu. Apoi cu ajutor specializat din partea medicilor și personalului de la Spitalul Floreasca, a medicamentelor primite de la psihiatru și prin terapia psihologică am reușit sa “scap” efectiv de ele…

Î: Cum a reacționat copilul la cele întâmplate?
R: Îmi amintesc când l-au adus sa ma vadă după 3 săptămâni … Nu voiam sa intre in spital, am coborât însoțită de soț într-un scaun cu rotile și cu o păturica peste picioare.. Când am ieșit in curtea spitalului, copilul nu se uita decât la picior și întreba: „Tati, unde e piciorul lui mami?” Apoi a început sa ne povestească detaliat cum mami a căzut din mașină și a pierdut piciorul… Mult timp după accident, la auzul unei ambulanțe, spunea tuturor: „Uite, salvarea a venit s-o ia pe mami!” Am încercat să vedem dacă ar fi soluții de terapie cu psiholog și pentru el, însă ni s-a spus ca e prea mic și că va uita… În momentul sosirii mele acasă și cu ochii in lacrimi m-am apropiat de el și i-am spus sa vina sa îl iau in brațe… O lungă perioadă de timp însă nu s-a apropiat de mine și nu rămânea singur cu mine într-o încăpere, avea teamă să nu mă rănească: „Stai, mami, să nu te agudescu” ( aromâna – să nu te lovesc). Ianis are aproape 3 ani, și până și el a realizat că lucrurile sunt așa cum sunt… încet, încet, a înțeles că mami o să își pună alt picior și totul va reveni la normal. Off, abia aștept sa îl fugăresc, să ne jucăm de-a v-ați ascunselea sau să alergăm prin parc!

Sursă foto: Arhivă personală

Î: Ce crezi că te-a ajutat cel mai mult în recuperarea psihologică, mai ales? Care a fost momentul în care ai găsit forța de a face față acestor încercări?
R: Timpul este cel mai bun medicament! Țin minte că asistentele se ascundeau efectiv de mine ca să nu îmi dea calmante in exces, căci durerile mă făceau să le cer din oră in oră… cu timpul, toate aceste dureri au dispărut. Și bucuria de a nu avea dureri era atât de puternică încât m-a făcut să îmi doresc să apreciez orice moment din viață! De multe ori nu realizăm cât de importantă este sănătatea în toate felurile ei, suntem răi, stresați, avem probleme minore legate de partea financiară (spun minore pentru că se găsesc soluții), avem gânduri negative, temeri…. Trecând prin ce am trecut, am ajuns la concluzia ca sănătatea și iubirea sunt lucrurile primordiale în viața mea! Zi de zi ar trebui să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne protejează și este cu noi.

Sursă foto: Instagram

Î: Contul tău de Instagram se numește acum Steps by Stela. Îți dorești să ajuți și pe alții să depășească momente asemănătoare, ca acesta pe care îl trăiești tu chiar acum. Cum ți-ai propus să realizezi acest lucru?

R: DA! Totul a început atunci când căutam neconteniți, împreună cu familia și prietenii, soluții de reabilitare, proteze, soluții sociale… și nu am găsit nimic. Iar printre cei din străinătate, nu imi răspundea nimeni la întrebările pe care le aveam. Viața fără un picior vine cu multe provocări. În spitale nu există personal suficient care să susțină recuperarea fizică a unui număr mare de pacienți, vorbim de-asemenea de lipsa igienei și a mediului steril, starea clădirilor, lipsa fondurilor alocate către spitalele de stat, birocrația frustrantă, indiferența sau poate pregătirea slabă a unor funcționari publici și, nu în ultimul rând, lipsa de adaptare a sistemului pentru persoanele cu dizabilități.

Să enumăr cum stai la cozi să demonstrezi ca „nu ți-a crescut piciorul înapoi”, cum la Oficiul de înregistrare a persoanelor cu handicap nu există toaletă pentru persoanele cu handicap, cum ajutorul social reprezintă în cifre 1% din necesarul unei recuperări și protezări decente de-a lungul vieții. Statul nu sprijină persoanele cu dizabilități și nu contribuie la reintegrarea lor în societate. În alte țări există un proces de reintegrare cu scopul de a crește nu doar calitatea vieții pacienților și sănătatea lor socială, ci și abilitatea acestora de a munci și a contribui la economia țării. Și desigur, nimeni nu merită să treacă prin așa ceva, cu atât mai puțin singur. Eu vreau să fiu cea la care cei în situații grele să poată apela pentru răspunsuri competente, sfaturi, înțelegere, susținere.

Pe viitor îmi doresc sa deschid și un ONG adresat persoanelor juridice care doresc să redirecționeze 2% din impozit acestei cauze, pentru a ajuta realmente oamenii fără posibilități să poată avea o viață normală din nou. Costurile protezelor se ridică la ordinul miilor de euro, însă puțin câte puțin, contribuțiile fiecăruia ar ajuta persoanele în dificultate. Acei bani oricum s-ar întoarce statului, dar pentru ca acesta nu îi reinvestește în sistem, e de datoria noastră ca cetățeni să o facem. Am deja alături de mine o echipă de oameni minunați care mă ajuta cu toate aceste lucruri.

Numele „Steps by Stela” a venit din partea persoanei de comunicare și a fost gândit atât pentru a reda pașii demersului către recuperare, cât și pașii mei către noua viață, ce sunt deopotrivă fizici și emoționali. Nașul meu este cel care a venit cu ideea ONG-ului și care mă ajută constant să duc ideea la capăt. Soțul și familia îmi sunt alături în moduri în care nici nu pot descrie. Echipa medicală din Anglia se dedică în totalitate procesului de recuperare și protezare. Foarte mulți oameni, foarte multă energie pozitivă, foarte multă bunătate. Sunt sigură că vom avea impact asupra comunității și ca vom declanșa schimbări în bine!

Î: Ce i-ar spune Stela de astăzi Stelei de anul trecut?
R: I-aș spune că problemele cotidiene nu au loc în ecuația vieții. Cu toții ne dorim mai mult, o casa mai mare, o mașina mai frumoasa, un job mai bun… Toate acestea se fac in timp și noi nu prea avem răbdare. Sunt aceste momente de cumpănă care te învață să ai răbdarea necesară și credința ca se vor așeza toate spre binele tău.  I-aș spune ca dacă avem sănătate, nu avem dreptul să ne plângem pentru că totul se rezolvă! I-aș mai spune: „Dumnezeu te iubește și tu să îl iubești pe EL!” ??❤

Sursă foto: Instagram-unele dintre primele poze postate după accident