Până la cel puțin vârsta de 5 ani, copii trebuie ținuți în casă, astfel încât să nu mai încurce cetățenii, pentru că ei chiar au o viață de trăit, pe când noi, părinții, cu siguranță,nu. Ori cel puțin, asta am simțit eu pe pielea mea.

Sunt mămică de aproape șapte luni. Timp suficient în care să observ reacția celor din jurul meu. Oamenii se împart în două mari categorii în ceea ce privește statutul meu de mamă, și anume: cei  care sunt vizibil iritați de prezența mea în autobuz, restaurant sau orice alt loc public restrâns, și cei care sunt foarte „săritori”.

Celor din prima categorie aș dori să le reamintesc că dacă sunt mamă, nu înseamnă că am interdicția de a părăsi cei patru pereți ai casei, că atât eu cât și copilul meu avem dreptul la socializare, ba mai mult, spațiul public nu este proprietatea lor privată. De aceea se numește loc public. Vă reamintesc că in autobuz există un loc special pentru mama și copilul ( fix așa se numește)  și o zonă în care pot să așez căruțul cu care ies la plimbare.  Bănuiesc că cei mai mulți aveți copii ( poate deja mari și probabil ați uitat cum este ), poate aveți chiar nepoți cu care ieșiți în parc, așa cum facem și noi, așa că aș aștepta ceva mai multă înțelegere. Într-o seară , soțul, în brațe cu cel mic fiind, a primit îmbrâncituri, ( pentru că nimeni nu i-a oferit un loc pe scaun văzându-l cu un copil de câteva luni în brațe, și a trebuit să stăm în picioare) , însă nu acest lucru m-a deranjat cel mai tare, ci sugestia să plecăm de acasă cu mașina personală sau cu taxiul, dacă avem copil mic. Nu vreau să comentez mai mult de atât, căci poate domnul respectiv deținea parcul auto de transport public în comun, iar eu nu aveam habar de treaba asta.

Celor din a doua categorie, cărora le place să dea sfaturi despre cum să îmi cresc copilul, fără a avea minime cunoștințe despre modul nostru de trai, (căci nu cred că se poate citi asta pe fața mea) le-aș recomanda să se abțină. Este mai sănătos  pentru toată lumea.  Mai mult, pentru a atinge copilul, este necesară permisiunea mamei, sau cel puțin, să o anunțați de intenție, înainte de a pupa mânuțele, obrăjorii sau de a-i oferi bomboane. Prin luna noiembrie, dacă îmi aduc bine aminte, traversam trecerea de prietoni,  cu bebe în brațe.  Bebe avea căciulă pe cap și era îmbrăcat cu o geacă de fâș. O doamnă se oprește, și în spatele meu, îi ridică gluga pe cap copilului meu, fără să zică absolut vreun cuvânt. Despre a cere voie ce să mai vorbesc. În momentul  în care a tras de geacă să îi ridice gluga, evident că am avut sentimentul că îmi smulge băiatul din brațe. Păi cum să nu se trezească cu o geantă în cap, că doar ăsta este instinctul de reacționare? Vă intreb stimată doamnă, dacă cineva vă trăgea de geanta pe care o purtați pe umăr, nu aveați impresia că intenționează să vă fure?  Deci vă rog , cu tot respectul pentru vârsta dumneavoastră, încetați să mai vedeți copiii noștri ca fiind ai tuturor și ai nimănui.

Acest articol este un îndemn la mai multă înțelegere, un apel la a vedea lucrurile și prin ochii noștri. Sunt sigură că problemele de zi cu zi și preocupările cotidiene, nu ne-au condus până în punctul de a uita că suntem oameni și că trăim printre oameni.

Și da, am speranța că vor vedea câți mai mulți aceste rânduri, chiar și cei menționați mai sus, deoarece în ziua de astăzi, toată lumea are facebook sau acces la internet. Am speranța că nu îl vor folosi doar pentru divertisment, ci și pentru informare, un fapt util atât propriei persoane, cât și comunitatății,din care facem parte cu toții.