Parentigul modern. Cât și cum

21 iunie 2016
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
5

Îmi place să văd că ușor ușor lăsăm în urmă metodele de parenting moștenite, și începem să investim mai mult în relația cu copiii, să ne intereseze părerea lor, ceea ce își doresc, ceea ce gândesc, să ne preocupăm mai tare în privința alimentației, citim, ne documentăm și atunci când avem timp sau dispoziție financiară, mai participăm și la diverse seminarii de parenting. La ultimul curs la care am participat, m-am bucurat să văd în sală pe lângă o mulțime de mame, și tătici dar și bunici dornici să învețe cum să abordeze altfel situațiile, față de modul clasic cu care erau obișnuiți.

Însă la pachet cu această deschidere, din păcate vine și o mare presiune a societății. Mi se pare cumva că tocmai din dorința de schimbare, am reușit să ajungem într-o extremă a judecării părintelui, la cea mai mică abatere, la cea mai mică scăpare. Se pare că dintr-o dată dată, toți sunt perfecți, toți fac totul cum scrie în cărți ( noile apariții, desigur), iar cei ce nu reușesc să țină pasul cu ei, sunt numai buni de ars pe rug.

Am citit mult, am întrebat, am încercat, însă nu mi-a ieșit de fiecare dată. De ce? Pentru că nu sunt perfectă, pentru că am zile bune și zile mai puțin bune, pentru că sunt om. Același lucru este valabil și pentru copilul meu. Și el este tot un om ( unul mai micuț, este adevărat), nu este un roboțel în care să învârt cheița și căruia să îi spun „acum dormi”, „acum mănâncă”, „mănâncă fix asta, chiar dacă nu îți place”, „nu mai plânge”, șamd. Și el are momentele lui mai puțin bune, ca un om normal, ca și mine, ca și tine,  ca oricine.

Păcătuiesc ca mamă, deși mă străduiesc tare mult să nu o fac. Îmi doresc să îmi mărturisesc „păcatele” acelor mame care cred că doar lor li se întâmplă să aibe momente nefericite ori situații greu de gestionat, și asta pentru că nimeni nu își recunoaște slăbiciunea. În afara casei, toată lumea este perfectă, însă în momentul în care se ajunge acasă, lucrurile stau complet diferit. Dragile mele, tocmai pentru că vă faceți astfel de griji, asta vă face să fiți mame bune. Nu vă turnați cenușă în cap pentru că azi nu ați reușit să gătiți o masă numai din alimente bio și nici nu vă mustrați prea tare pentru că nu ați depășit episodul de tantrum, cu o atitudine zen, așa cum ne spun experții. Se poate întâmpla oricui ( chiar și experților! ).

Așadar….

-îl mai las câteodată la desene, 30 de minute pe zi, adunate, până îî pregătesc prânzul, sau până mă pregătesc să ieșim afară ori când trebuie să fac un duș.

-îmi pierd uneori răbdarea și ridic tonul, atunci când se urcă de 10 ori pe mobilă și a 11a era cât pe ce să cadă și să se lovească serios.

-îmi doresc timp numai pentru mine, ( asta înseamnă timp departe de copilul meu) , în care doar să citesc, sau să fac orice ce altceva nu are legătură cu copilul sau treburile casei.

-în timpul episoadelor de tantrum, când este prea obosit și nu ne mai înțelegm absolut deloc, sau aruncă totul în jurul lui, încerc să îl iau în brațe ca să îl liniștesc. Nu funcționează întotdeauna, ba chiar mă lovește în nemulțumirea lui, și deși știu că o face neintenționat, mă enervez, și îmi vine să îl calmez rapid cu două palme la fund. Mă calmez eu în schimb, pentru că știu că atfel doar aș înrăutăți situația. Așadar, am fost tentată să folosesc violența, și nu sunt deloc mândră de asta. Însă recunosc și lucrez să schimb ceva în privința asta, căutând metode noi de gestionare a acestor situații de criză.

-am o viață proprie, cu bucurii dar și cu multe greutăți și sunt momente în care cedez psihic, și uneori îmi trece acel gând prin minte… „copil mi-a trebuit mie? Ce a fost în capul meu?”. Însă după două mânuțe mai târziu, agățate de gâtul meu, mă face să mă rușinez pentru acel gând. Mi-a trebuit și îmi mai trebuie. Oricând și mereu. Nu îmi văd altfel viața fără copil, îl simt ca și cum a existat dintotdeauna.

Da, știu că experții în parenting și psihologii și-ar da ochii peste cap și și-ar face cruce la cele spuse mai sus, însă cred că atât la cursuri, cât și în prefața cărților de specialitate, pe lângă sfaturile despre ce ar trebui să facem cu copiii noștri, ar trebui să se vorbească și despre natura umană a noastră, a părinților. Suntem construiți din emoții și stări sufletești. Cursurile de parenting ar trebui să meargă mână în mână cu ședințe de autocunoaștere și de dezvoltare personală. ( Îmi propun, ca într-o zi, chiar eu să fac asta 😀 ). Cerem copiilor noștri lucruri pe care poate noi nu suntem în stare să le facem. Le cerem să își controleze emoțiile, dar noi oare reușim întotdeauna să le gestionăm? Le cerem să socializeze cu toată lumea, dar oare noi cum ne comportăm în relația cu societatea?

Eu mă aflu într-o perioadă de tranziție, de adaptare, în care învăț, mă documentez, încerc în fiecare zi să aplic ceea ce învăț. Uneori îmi iese, alteori nu. Mă autoeduc să îmi accept greșelile și să le conștietizez ca să le pot repara. Nu este simplu, însă motivația o găsesc în promisiunea unei dezvoltări frumoase a copilului meu.

Toți suntem părinți buni, chiar dacă nu am luat de fiecare dată nota 10 la testul răbdării, al înțelegerii sau al acceptării. Și este ok să nu fim părinți zen 24/24 h. Poate sună logic sau ca un clișeu, dar mie mi-a luat ceva timp până înțeleg treaba asta.

Toți cei care suntem părinți, știm cu adevărat ce înseamnă viața de părinte. Așa că dragilor, hai să ajutăm acolo unde putem, să empatizăm mai mult și să judecăm mai puțin. Înainte de clădi o generație frumoasă de copii, haideți să clădim o generație frumoasă de părinți.

PS. Vă aștept și pe Facebook, unde dezbatem subiectele împreună cu super-mămici.

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.