Nu te-ngrijora copile, mama nu fuge de tine!

Săptămâna trecută copii au avut vacanță de la grădiniță. Cel puțin al meu a fost :))  Bona nu este o variantă momentan, așa că duminică seara am adus-o pe mama, într-un concediu la capitală.  Este o încântare desigur, pentru bunici, timpul petrecut cu nepoții. Știm  însă că plecatul mamei de acasă nu este chiar o plăcere pentru nimeni.

Când părinții mei mă lăsau în vacanțe la țară, scena era de fiecare dată aceeași. Bunicii mă duceau  undeva în spatele casei, ca să nu-i văd plecând, de parcă eu nu știam ce se întâmplă. Știam, dovedeam asta la fiecare plecare a lor, pentru că plângeam și urlam cât mă țineau plămânii. Și mă țineau,  îmi amintesc asta.

„Hai fugi, că îl păcălesc eu cumva! „

Sigur ați auzit măcar o dată fraza aceasta. Mi se face pielea de găină de câte ori o aud. Spre surprinderea tuturor, de fiecare dată am spus, nu, nu îl păcălim.

În primii ani de viață, părinții, mai cu seamă mama, pentru copil, este Dumnezeu. Poate să fie tot neamul prezent, puiul o va cere pe mama. De ea are nevoie. Nu de buni, nu de mătușa, nu de sora/fratele mai mare. Mama este aerul. Să te ascunzi, să fugi, să îl arunci în brațele îngrijitoarei și să închizi ușa după tine, este abandon. Așa percepe omulețul tău. Asta simte el.

Abandonul prelungit duce la construirea unui atașament nesigur. Copilul nu pricepe ce fel de joc este acela. Imaginați-vă că soțul iese pe ușă când nu sunteți atenți și habar nu aveți unde a plecat. De ce nu a spus nimic și cel mai rău, nu știți când și dacă se mai întoarce. Astfel se derulează întâmplările în mintea unui copil.

Întotdeauna pregătiți copilul pentru plecarea voastră.  Puteți vorbi de seara.  ” Mâine vei rămâne cu buni, căci mami trebuie să lipsească puțin.”  Ori: ” Rămâi la grădi acum, te joci, mănânci, dormi puțin, iar când te trezești voi fi aici. Putem să mergem apoi în parc și să ne jucăm împreună„.  Condiția este să vă și țineți de cuvânt.

Dacă nu ați făcut asta până acum, nu o să meargă din prima. Însă niciodată nu este prea târziu. Eu i-am povestit de fiecare dată ce urmează să se întâmple, ce urmează să fac, chiar și că urmează să îi schimb bluza. Deși unora li se părea absurd. ” Ce să înțeleagă el? Este prea mic!” Copiilor le place previzibilul, vor să știe, și apoi altfel se desfășoară comunicarea și conectarea, de asemenea. Astfel se clădește încrederea:”mama nu mă minte”.

Cât mi-ar plăcea să nu mai aud de astfel întâmplări. De aceea, o să merg un pic mai departe, poate prea departe, pentru a prezenta și consecințele unui asemenea comportament,  sunt reale. În lipsa unei relații de atașament sigur, dezvoltarea normală din punct de vedere emoțional și social nu este posibilă.

Prin absența maternă, fizică sau emoțională, copilul trăiește sentimentul de separare de mamă și de abandon, care are consecințe negative la nivel afectiv, relațional și cognitiv, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Astfel, copilul poate trăi o stare intensă de confuzie, nu pricepe motivul pentru care a fost abandonat, deseori simte rușine, are senzația că nu valorează nimic pentru ceilalți si că mama nu îl iubește. Se simte vinovat de absența mamei, crezând că a cauzat în vreun fel acest lucru. Uneori, pot apărea furia și sentimentul că a fost trădat.

Faptul că micuțul va stabili o relație de atașament nesigur, poate duce la tulburări de anxietate.

Copilului îi va fi frică să stabilească legături emoționale mai puternice cu alți adulți, membri ai familiei sau profesori, gândindu-se că va fi părăsit și de aceștia.

Absența mamei mai poate fi resimțită de copil ca un sentiment de pierdere, tristețe, durere și chiar disperare, iar astfel de stări nerezolvate se pot transforma mai târziu, la vârsta adultă, în depresii și diverse tulburări afective.

Știu că toate lucrurile acestea par nesemnificative și chiar sunt atunci când se întâmplă ocazional. Însă atunci când se întâmplă în mod recurent, efectele de mai sus sunt cât se poate de reale. Acest articol nu vine ca să pună și mai multă presiune pe mame, sau pe părinți în general. Vine pentru a ajuta la a cunoaște mai bine ce se întâmplă cu copiii noștri  astfel încât  se pot întâmpina viitoarele eventuale probleme.

Văd zi de zi cum copiii sunt lăsați efectiv la grădi urlând cu lacrimi de crocodil. Văd părinți care acceptă să se țipe la copiii lor. Eu i-am spus la un moment dat unei mame: Nu credeți că educatoarea folosește totuși un ton cam ridicat la copii? S-a prefăcut că nu mă aude, mi-a întors spatele și a plecat. O mămică ce părea că are totuși o educație, ar fi putut să evalueze situația, măcar două secunde. Sau să mă contrazică, cel puțin.

Avem resursele de a crește copiii frumos. Sursele sunt tot mai răspândite, important este să ne aplecăm urechea și să ascultăm. De dragul lor, măcar.

Am editat articolul acesta de nouă ori. Acum a zecea oară, înainte să îl public. Stă de ceva timp în draft.  Știu că vor veni valurile de părinți care vor spune Dar mamele noastre cum făceau, că uite că noi suntem bine! Sau Ce le suflăm atâta în fund? Vom crește o generație de neascultători, de neobrăzați!  Dar îmi asum asta, îmi asum și roșiile care vor veni spre mine. Dar dacă la final măcar un părinte va fi înțeles mesajul meu, accept toate roșiile cu bucurie.

Să creștem copiii care atunci când vor fi mari să ne mai bată-n poartă pentru că le este dor, nu pentru că trebuie.