Noaptea în care toate mamele au încuiat geamurile. O lecție despre responsabilitate

14 august 2021
Postat de Mamă de Matei în Dezvoltare personală
0
Noaptea în care toate mamele au încuiat geamurile. O lecție despre responsabilitate

Ne-am cutremurat. Am plâns. Am simțit compasiune, am simțit încă o dată cât de nedreaptă este viața, stingând două luminițe mult prea devreme.

Dar dincolo de toate astea, am învățat cu toții o lecție, poate cea mai importantă. Lecția responsabilității.

Suntem responsabili 100% de copiii noștri. Sunt în grija noastră și noi răspundem de viața lor până la cel puțin 18 ani. Legal, răspundem pentru toate faptele lor.

Nimeni nu poate supraveghea non-stop. Pentru că oameni suntem. Și pentru că oboseala scade vigilența. Așa că am simțit fiori pe șira spinării când am auzit știrea. Am fi putut fi noi în locul lor. Ar fi putut fi oricine.

Așa că am închis geamurile, ne-am pupat copiii în somn și am mulțumit Cerului că i-am găsit în pat. Apoi ne-am uitat mai bine pe lângă noi, ne-am uitat mai bine la noi. Și am devenit mai conștienți de responsabilitatea pe care o purtăm, chiar și în somn.

Am învățat lecția responsabilității. Lecția responsabilității colective. Cine sunt cei din jurul nostru? Cum aș putea să dau o mână de ajutor? Poate să ne mai gândim din când în când la prietenii noștri care au copii. Mai ales copii mici. Să îi întrebăm Când ați dormit ultima oară? 

Mi s-a întâmplat să am primul somn legat, mai mult de trei ore, abia când Matei avea un an și trei luni. A rămas soțul cu el în sufragerie. Am închis ușa dormitorului și am adormit imediat. Am dormit 15 ore. Nu am auzit nimic, nu am știut nimic despre ce s-a întâmplat în casa mea. Eram epuizată.

Tragedia petrecută ne pune pe masă realitatea. Ne-a arătat cum ne întors privirea de la cazurile sociale, de la oamenii care în mod clar au nevoie de ajutor. Statul, societatea, comunitatea. Societatea suntem noi.

Fiecare mamă are nevoie de mama ei. Sau de un ajutor.

Poate că cel mai mare avantaj al vremurilor trecute a fost familia extinsă. Când părinții noi locuiau cu bunicii sau măcar în aceeași curte. Când nu doar o singură pereche de ochi urmăreau copii. Când grija era împărțită.

Acum suntem singuri în blocuri înalte, cu cel puțin 20 de oameni în jurul nostru. Strigăm din fața unor ecrane, fără să știm ce este dincolo de ele.

Trăim în bula noastră, ne scandalizăm, condamnăm. Apoi uităm.

Până când alte lumini se vor stinge, din nou.

Sursă foto copertă articol: Pinterest

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.