Valabil pentru doamna din autobuz, bătrânica din parc, vecina de la etajul doi, bunica, soacra și oricine altcineva mai vreți voi. 🙂

1. Copilul nu este urât atunci când plânge, și nici un alt om care își exprimă emoțiile, nu este. Așa că  ce frumos ar fi să nu mai auzim astfel de expresii. Cum ar fi să ni se spună și nouă același lucru atunci când suntem supărați sau atunci când ceva ne doare? ( O tanti, necunoscută, apostrofa o fetiță care era împreună cu mama ei „Ce mai vrei acum? De ce plângi? Uite că stai și pe scaun. Ce nu îți ajunge? Mami îți face toate poftele. Uite ce urâtă ești când plângi. Ptiu!” Nu era treaba mea să intervin, dar pe cuvânt că nu mi-a picat mie bine, d-apăi mamei și fetiței…
2. Să nu mai le cerem mânuța sau obrăjorul la pupat. Știu că pufoșii ăștia mici sunt pupabili, dar se pot transmite o mulțime de bacterii care, la adulți sunt inofensive, însă la copii pot face ravagii. Matei a făcut o alergie urâtă la o astfel de bacterie, transmisă prin pupat. Culmea, a fost chiar de la un membru al familiei. Deci mare atentie!
3. Să nu le oferim dulciuri, bomboane sau alte alimente, sau măcar nu înainte de a întreba părintele ( fără să audă copilul, desigur) și în nici un caz pe ascuns. Fiecare părinte alege modul în care își hrănește copilul și trebuie repectat. Ce bine ar fi dacă lumea chiar ar înțelege asta. PS1. Haideți să nu mai cumpărăm copiii cu dulciuri. 2. Plus că cel mic poate fi alergic la vreun aliment, iar treaba se poate agrava foarte tare!
4. Să încetăm cu poveștile  „Te fură țiganii dacă nu ești cuminte”. Scopul meu este să cresc un copil care atunci când va deveni adult, nu va trebui să se recupereze după copilăria trăită. Asemenea povești închipuite, pot traumatiza pe termen lung și foarte lung, psihicul și așa fragil al unui pui de om. Eu personal am văzut copii care efectiv începeau să tremure atunci când vedeau pe stradă persoane de etnie rromă. Să nu mai spun că este vorba și de rasism, dar asta este deja o altă discuție.

5. Nu este rușine pentru că stă în brațe la mami!

   Și am scris cu litere mari, căci poate așa se înțelege o dată. Atâta timp cât eu îl țin și nu îl pun altcuiva în brațe, nu văd care este problema?

6. Suzeta, problema națională. „Scoate suzeta, că ești băiat mare, nu este frumos” sau „Dă-mi mie suzeta ” E a lui, nu a ta, și oricum, tu ca om mare, ar trebui să știi deja că nu este igienic. De fiecare dată când Matei este îndemnat să dea suzeta, nu schițează nimic, pentru că nu știe cum să reacționeze, doar se uită cu ochi mari și întrebători la domnul/doamna îndrăzneață. Uneori oamenii mari sunt atât de caraghioși…
7. Să nu îi mai comparăm cu copiii/nepoții. Poate că nu a zis mama de la 4 luni, sau nu a mers în picioare de la 8 luni, sau nu a recitat „Luceafărul” la un an, așa cum au făcut alții. Are timp pentru toate. Nu mai comparați copiii și opriți competiția asta absurdă dintre mame!
8. Să nu îi catalogăm. Nici un copil nu ar trebui să fie numit rău/bun, obraznic/cuminte. Copiii au personalități diferite și tipuri diferite de inteligență (Vă recomand să citiți „Teoria inteligențelor multiple”. de H. Gardner. ) Nu am să insist prea mult, cred că s-a înțeles ideea.

Unii vor spune că exagerez ( cei care nu au copii probabil sau cei care acum au copiii mari). Alții îmi vor da dreptate, însă vă spun sincer, cu aceste situații m-am confruntat de atât de multe ori în ultimele 14 luni, încât am simțit nevoia să le aștern aici, într-un mic îndreptar de interacțiune cu copilul meu, și de ce nu, chiar și cu al altora.

Feel free to share it, if you feel the same! 🙂