Ochi mari, albaștri, în care până și cel mai curat cer, se pierde.

Buzele tinere, trandafirii, se deschid într-un zâmbet sincer, moale și blând.

Păr negru, lung și un breton aliniat pe frunte, deasupra sprâncenelor. Câțiva cârlionți sar jucăuși, din spatele urechilor.

Eu, cea care am fost cândva. Versiunea mea, mai mică. Copilul. Fetița din inima mea, veșnic inocentă, fără teamă, plină de viață.

Mă întorc de multe ori la ea. Și ea se întoarce la mine. Blândă, sinceră, fără să bănuiască o clipă cât de crudă și cât de grea poate fi viața uneori.

Trăiește și respiră în inima ea. O îmbrățișez deseori. Îi mângâi părul moale, și îi spun : Ai încredere în tine, rămâi așa cum ești, lumea are nevoie de suflete ca tine.

Alteori, mă îmbrățișează ea pe mine. Îmi culc capul în poala ei, iar ea îmi mângâie fruntea cu degetele ei micuțe și fine, și îmi spune: Ai încredere în tine, rămâi așa cum ești. Lumea are nevoie de oameni ca tine.

Rămâi blândă și caldă, ca o pâinea scoasă din cuptor. Bună și de ajutor ca o înghețată cinstită într-un miez de vară. Nu te pierde în lumea asta nouă…

Apoi o privesc în ochi și realizez că a crescut cărând un bagaj mare și greoi, și care, de multe ori, a trântit-o la pământ. M-a trântit la pământ. A fost prea mult, prea greu, prea devreme.

Așa că am aruncat rând pe rând, din geamantanul care ne ținea pe loc, gânduri, sentimente, nesiguranță, neîncredere, convingeri distorsionate despre lume și ce înseamnă să trăiești în ea. Cine ar trebui să fim pentru a funcționa în lume.

Și am luat-o pe micuța mea de mână, simțind cum respiră ușurată, liberă, însuflețită, privindu-i iarăși chipul mic și blând. Suntem bine micuțo, suntem bine…

Sursă foto copertă articol: Melanie Hebert via Pinterest