Eu cred  că instinctul de mamă se naște o dată cu noi. Probabil mai toate fetițele  au avut o păpușică pe post de bebeluș de care s-au îngrijt să îl legene , să îl hrănească , să îl sărute și să îl strângă  la piept cu drag. Și eu am avut un asemenea bebeluș fără de care nu plecam nicăieri și nu adormeam nici cum dacă nu îl simțeam in brațele mele.

Paradoxal, cu cât creștem mai mult , cu atât ne  îndepărtăm mai mult de  de această parte din noi, de sentimentul matern si nu ne mai dorim copii prea curand. De ce oare? Poate pentru că, atunci când devenim oameni mari, sătui de atâtea probleme, ne-am dori sa ne intoarcem in timp, sa fim iar mici, fara responsabilitati. Poate pentru că ne uităm la noi , și nu suntem ceea ne-am dorit să fim, nu am reușit să ne educăm pe noi , deci cum ne vom descurca cu noua viață ?Ne este teamă ca nu vom reuși să le oferim educația necesară pentru a construi din ei niște „oameni de bine”.

Este foarte greu ca cineva sa ne faca cunoscut ceea ce urmeaza, iar noi nu ne simtim niciodata pregatite cu adevarat pentru a deveni mame. Cand credeti ca sunteti gata sa renuntati la comoditate si la viata voastra de pana atunci , la dormitul unei nopti intregi, la excursii neprevazute ? Ne trezim cu el in brate, fara instructiuni, nereturnabil si speram sa fim mame exemplare, desi nimeni nu ne cere asta.Noroc ca natura ne este alaturi si reusim sa crestem o data cu ei, că ei ne reamintesc bucuriile copilăriei ( abia aștept primul Crăciun împreună), că timpul petrecut alaturi de ei ne ofera mai mult momente placute decat neplacute, astfel incat nici nu mai realizam cum trece timpul si ca ei cresc  fără sa ne dăm seama , si deja ne vedem cum le căutăm creșă, apoi grădiniță și uite așa se fac mari …

Noi insine suntem de fapt niște copii mari, iar responsabilitatea ne sperie. Nu este putin lucru  sa ții o viață in propriile mâini, 24/24h, sa depindă de tine 100% Inevitabil, îți  schimbă viața total. Fie ca vrei sau nu, fie ca ești pregătita sau nu. Eu nu mă vedeam pe mine aducand o viață pe lume, la fel cum nu credeam ca ma voi descurca  să îl îngrijesc singură, singurul ajutor fiind soțul meu. Și totuși am reusit.  Acum , după trei luni, căci atât are acum puiul meu, chiar  în timp ce scriu aceste rânduri , îl aud cum râde in somn, și simt cum îmi râde sufletul. Chiar simt fluturii aceia din stomac, doar că acum le simt aripile cum imi ating inima. Este o fericire ce nu se poate descrie in cuvinte.

Ce vreau sa va spun de fapt, este să nu va fie teamă sa fiți mame.  Nu exista mama perfecta, cum nu exista om perfect. Si ma repet, nimeni nu ne cere asa ceva. Cu toate astea, incercam in zi de zi sa fim perfecte, pentru bucuria si inocenta pe care o citim in ochii lor mari si frumosi, si pentru manutele lipite de gatul nostru, si pentru fiecare „mama” pe care il auzim din gurita lor.

Recunosc ca  mi-a fost teama sa fiu mama, dar acum sunt coplesita cu atata dragoste, incat mi s-a sters orice temere pe care am avut-o!

Seară frumoasă, mămici curajoase !

MdM.