Ar trebui să se vorbească mai mult despre depresie.

Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât putem interveni mai repede și mai eficient, cunoscând problema prin recunoașterea simptomelor. Am mai vorbit mai demult despre cât de important este ca mama să fi lăsat în urmă bagajul emoțional din trecut și să-și fi umplut rezervorul de iubire. Am scris pe atunci, aici Secretul unei copilării frumoase? O mamă blândă și echilibrată. Și chiar dacă nu a reușit până cel mic a venit pe lume, de atunci încolo, au un motiv serios să o facă.

Acum însă vreau să vă redau un citat dintr-o carte pe care am citit-o de curând. Toate afirmațiile sunt însoțite de studii, deci se pot verifica. Vă invit să citiți în continuare despre impactul depresiei părinților, dar mai ales a mamei, asupra dezvoltării copiilor.

„Mamele depresive nu sunt, de obicei, mame prea bune, chiar dacă persoanele depresive care funcționează bine pot uneori să-și mascheze maladia și să-și îndeplinească rolul parental.

Cu toate că unele mame depresive se supără din orice pe copiii lor și, in consecință, se poartă inconsecvent, multe mame depresive pur și simplu nu reacționează la copiii lor: sunt lipsite de afecțiune și retrase în sine. Tind să nu stabilească un control, sau reguli, sau limite clare. Au de oferit puțină iubire sau îngrijire. Se simt neajutorate în fața cererilor copiilor lor. Au un comportament neordonat; se înfurie fără vreun motiv aparent, iar apoi, cu vinovăție paroxistică, își manifestă afecțiunea în mod extravagant, pe motive la fel de nelămurite. Nu pot ajuta un copil să-și regleze propriile probleme.

Reacțiile lor față de copii nu sunt legate de ceea ce fac copiii sau de manifestări ale unor trebuințe. Copiii lor sunt plângăcioși, furioși și agresivi.

Acești copii sunt adesea incapabili ei inșiși de comportamente empatice; uneori însă, sunt prea înclinați către comportamente empatice și se simt răspunzători pentru toată suferința din lume.

Mai ales la fetițe există posibilitatea excesului de empatie, care le face pe ele să sufere; dat fiind că nu văd vreo îmbunătațire a stării de spirit a mamelor, își pierd ele însele capacitatea de flexibilitate a stărilor sufletești.

     Primele manifestări ale depresiei la vârsta copilăriei, prezente chiar și la prunci de trei luni, apar, in principal, la copiii mamelor depresive. Aceștia nu zâmbesc și au tendința să-și întoarcă fața de la ceilalți oameni, inclusiv de la părinți; pot să fie mai în largul lor când nu se uită la nimeni decât când își privesc mama depresivă.

Diagrama undelor cerebrale la acești copii e caracteristică; dacă depresia mamelor e tratată cu succes, diagrama undelor cerebrale a copiilor se poate îmbunătăți. La copiii mai mari însă, dificultățile de adaptare s-ar putea să nu dispară așa ușor; copiii de vârstă școlară cu mamă depresivă sunt grav neadaptați la un an după cu au dispărut simptomele de depresie ale mamei. Copiii cu părinți care au fost depresivi au un dezavantaj semnificativ. Cu cât este mai gravă depresia mamei, cu atât mai gravă va fi, probabil, depresia copilului, cu toate că unii copii par să preia depresia maternă mai dramatic si mai empatic decât alții.

În general, copiii cu mamă depresivă nu numai că reflectă, dar și amplifică starea mamei. Chiar și la zece ani de la evaluarea inițială, acești copii suferă de perturbări sociale semnificative și au un risc întreit de depresie și un risc încincit de tulburări legate de panică și de dependența de alcool.

      Pentru a îmbunătați sănătatea mintală a copiilor, e mai important uneori să o tratezi pe mamă decât să tratezi direct copilul;

să încerci să schimbi tiparele familiale negative, pentru a încoropora flixibilitate, îndrăzneală, coeziune și capacitatea de rezolvare a problemelor. Părinții pot face o echipă bună pentru eliminarea depresiei copiilor chiar dacă relația unuia cu celălalt este foarte șubredă, cu toate că un singur front limpede poate fi greu de menținut.

Copiii cu mamă depresivă au mai multe greutați în lume decât copiii cu mamă schizofrenică: depresia are un efect cât se poate de direct asupre mecanismelor fundamentale ale creșterii copiilor. Copiii cu mamă depresivă pot să sufere nu numai de depresie, ci și de sindromul deficitului de atenție, anxietatea despărțirii și tulburări de comportament. Nu se descurcă bine in situațiile sociale și academice, chiar dacă sunt inteligenți și au unele calități atrăgătoare ale personalității. Au niveluri neobișnuit de înalte ale problemelor fizice – alergii, astm, răceli frecvente, dureri de cap intense, dureri de stomac- și se plâng ca nu se simt în siguranță. Au adesea tendințe paranoice.

   Arnold Sameroff, de la Universitatea din Michigan, specialist în psihiatria dezvoltării, crede că totul în lume este o variabilă în fiecare experiență; toate întamplările sunt supradeterminate; nimic nu poate fi înțeles decât cunoscând toate misterele creației lui Dumnenzeu. Sameroff sugerează ideea că, deși oamenii au anumite afecțiuni comune, au trăiri individuale , cu constelații individuale de afecțiuni și rețele individuale de cauze. ,, Știți, există ipotezele astea despre genele unice” spune el. ,,Ori ai gena, ori n-o ai, și ele sunt foarte atrăgătoare pentru societatea noastră cu soluții rapide pentru orice. Dar n-o să funcționeze.” Sameroff a studiat copiii unor persoane cu depresie majoră. A constatat că acești copii, chiar dacă pornesc de la același nivel cognitiv cu cei de vârsta lor, o iau în jos pe la doi ani. Pe la patru ani, sunt vizibil ,, mai triști, mai puțin interactivi, retrași și cu o activitate redusă.” Propune cinci explicații principale posibile ale acestui fapt, și toate, crede el, apar în ansambluri diferite: elementele genetice; oglindire empatică, în care copiii repetă ceea ce trăiesc; neajutorare dobândită, nu mai încearcă să se conecteze din cauza lipsei aprobării parentale pentru contactul afectiv; jocul de roluri, când copilul vede avantajele pe care le are un părinte bolnav de la faptul că e prea bolnav ca să facă lucruri neplăcute si hotărăște  să joace rolul bolnavului; și retragerea, drept consecință a faptului că nu vede vreo plăcere în comunicarea dintre părinții nefericiți. Există apoi toate subexplicațiile: la parinții depresivi, există un risc mai mare să fie persoane care abuzează de substanțe toxice decât la alți parinți. De ce  fel de tratament sau traumă are parte copilul în mâinile unor persoane care abuzează de substanțe toxice? Asta ne-ar stresa nemijlocit.”

Demonul Amiezii- O anatomie a depresiei– Andrew Solomon

Reflectați doar…