Creșterea unui copil nu este un examen. Mai spun o dată. Creșterea unui copil nu este un examen. Nu este o competiție implicită și tacită între părinți. Deci haideți să nu ne mai comportăm ca și când ar fi.

Primii care au de câștigat sunt copiii. Mai citiți încă o dată ultima propoziție și țineți minte. La fel am să fac și eu.

Îmi place să aud cum toată lumea-i bine, toți amcrescut exact așa cum și suntem oameni mari așa cum trebuie în ciuda tuturor adversităților. Cu toate acestea, 80% din populație are nevoie de validare. Cineva să îi spună că e bun, ori să se convingă el însuși că este bun.

„Dacă voi face asta în acest fel, voi fi superior celorlați”.
„O să mai postez un selfie, o poză cu #familygoals ca să știe toată lumea că eu sunt bine. Viața mea e bună. Eu nu am probleme.”

Nu mai credeți tot ce vedeți. Măcar dacă 30% din tot ce vedeți pe social media să fie adevărat.

Nu vă comparați cu un etalon care de fapt nu există, pentru că nu veți ajunge niciodată la succesul pe care îl afișează, pentru că el nu există.

Bloggeri, persoane publice, psihologi, toți sunt oameni, și nu sunt perfecți. Și ei greșesc și ei fac concesii și compromisuri. Pentru că așa sunt oamenii. M-a amuzat și în același timp, m-aș fi ridicat să o aplaud la scenă de deschidă pe o doamnă psiholog. Mă aflam la primul curs când aceasta s-a prezentat și a spus așa : „Sunt A., am 40 de ani și un băiat de 15 ani care îmi face creierii pane”. A topit inima în mine. În sfârșit cineva care spune și celălalt capăt al poveștii.

Pentru că vedeți voi, parentingul ăsta, creșterea unui copil, ca oricare dintre lucrurile de pe lumea aceasta, are două capete extreme. Și ca oricare alt lucru, bine este să fii cât mai aproape de capătul bun, sau măcar pe drumul spre capătul bun și să nu ajungi niciodată la extremul rău. În rest, Dumnezeu cu mila și cu bunătatea Lui, care ne păzește în fiecare zi.

Să ne imaginăm un fir.

Firul ăsta este Parentingul. În stânga este capătul unde nu vrem să ajungem niciodată. Bătaie, abuz, violență, neglijență, nepăsare. Pe la mijloc sunt părinții normali care petrec timp cu copiii, care ii mai întreabă din când în când ce nevoi au, se preocupă de educație și de sănătate și cam atât. În rest copiii cresc singuri. Pe măsură ce înaintăm spre capătul drept la firului, întâlnim părinți care mai întreabă copilul ce și cum se simte, sunt interesați și de sănătatea emoțională a lui. Sunt părinți care își găsesc resurse de răbdare, de atenție, de calm. Explică, de mai multe ori dacă este nevoie, prioritizează și se organizează astfel încât să petreacă cât mai mult timp cu familia.

Părinții cu care ne întâlnim spre capătul firului drept sunt oameni care au lucrat cu ei înșiși. Oameni care au mers la psihoterapie, la grupuri de dezvoltare personală ori au citit mult și au filtrat informația până au găsit ceva care să îi ajute pe ei. Sau sunt oameni care au un limbaj al iubirii foarte dezvoltat, au resurse de iubire foarte mari, iar asta se obține tot prin creștere personală și prin resurse din jurul tău pe care să poți să le atingi și la care ai acces.

Părinții nu ar trebui să se măsoare cu alți părinți, așa cum nu ar trebui să își măsoare proprii copii cu alți copii. Nu știm drumul fiecăruia, nu știm resursele fiecăruia, și atunci cum am putea să facem această judecată?

Și pentru că pornisem de la o idee. Nici chiar părinții care se apropie de capătul drept al firului, nu fac totul după litera legii. Mai lasă copiii să se uite la desene, să mănânce o prăjitură, să se bage într-o seară mai târziu la somn sau să nu se spele pe dinți. Dar știți de ce o fac? Pentru că sunt relaxați și bine cu ei. Pentru că știu ce îi definește pe ei ca persoane și epe ei ca familie. Pentru că este mai important să se bucure de copii decât să țină cont de rigiditatea regulilor. Își dau voie să nu bifeze toate „cele care trebuie făcute”. Stau împreună în pijamale până târziu, mănâncă micul dejun în sufragerie, mănâncă Nutella pe pâine la micul dejun. Până la urmă, astea sunt și amintiri plăcute cu care rămânem.

Îmi amintesc într – o zi când am rămas acasă cu Matei. Plănuisem să ieșim afară după ce pregătisem pentru prânz o ciorbă de legume. Dar el a vrut pizza. Și să ne uităm împreună la desene animate. Am comandat pizza și ne-am uitat la desene. Nu știu el, dar eu multă, multă vreme îmi voi aminti de aceea zi pierduți în pijamale, pe canapea, cu pizza în brațe.

A doua zi însă, ne-am întors la ale noastre. Fără tragedii, fără drame, fără nu vreau să fac asta. Creșterea unui copil nu este un examen. Nu este necesar să trăim cu stresul de a fi eșuat în fiecare zi. Fiți mai blânzi cu voi, cu copiii voștri, dar fermi în același timp și bucurați-vă de timpul acesta, care oricum trece mult prea repede.